Poezie Urare (1)

Să-ţi iubeşti soţia tinereţii,

cum iubeşte pe câmpuri căprioara

apărută-n zorii dimineţii,

ca să pască iarba-n rouă, vara...



Ochii-i blânzi a neprihană cată...

Trupul ei întreg e-o-nfiorare

Arc întins... privirea încordată:

de-unde va ţâşni săgeata, oare?



O-nspăimântă şi mişcarea ierbii...

Simte pe aproape vânătorul...

Când se uită, însă, vede cerbii

şi-ntre ei... îşi vede căpriorul...



Ştie-acum că grija-i e luată:

Dacă va veni nimicitorul

cu săgeata lui înveninată,

pieptul şi-l va pune căpriorul...



Trec sub frunze unul lângă altul...

Temerile toate i se-alină...

şi, luându-şi împreună saltul,

se tot duc... în ceaţa de lumină...



Să-ţi iubeşti soţia tinereţii,

cum iubeşti o zi de primăvară...

cum iubeşti seninul dimineţii...

s-o iubeşti mereu ca-ntâia oară...



Şi de ce-ai îmbrăţişa pe lume

alte daruri, altă-nfăţişare,

când pe ea ai vrut-o tu, anume,

de soţie, unică sub soare...?



Pentru tine-a strâns mărgăritare

şi-astăzi ţi le dă cu bucurie.

Cum te vei purta cu fiecare,

mire drag, răspunzi o veşnicie!



Tu copilă scumpă, îmbrăcată

în zăpada rochiei de mireasă,

mâna ta e binecuvântată

pacea în căminul tău s-o ţeasă.



Să-ţi păstrezi blândeţea îngerească!

Zâmbetul să-ţi înflorească-n casă!

Sufletul într-una să-ţi sporească

şi să fii mereu, mereu mireasă!



Nu uitaţi genunchii a-i proşterne

spre-a urca de astăzi, împreună

către munţii gloriei eterne,

unde vă aşteaptă o cunună...