Poezie Robia

„Un rob care a început să împărăţească...”

Proverbe 30-22.



Tristă realitate.



Sclavia strangulează robul,

Dar nu stăpânul ori destinul.

Destinul poate-i da slobodă,

Oricând poate cădea stăpânul.



Atunci cu braţe ridicate –

Simbol-cătuşe nu-s pe ele!

Ah, libertate, libertate

Mă urci, mă caţări înspre stele.



Liberi suntem!!!

Dar te aşteaptă

Problema braţul când coboară

Căci cine eşti acum de fapt tu

Printre acei ce te-nconjoară?



Oricine-şi are idealul

Şi cată înspre el accesul,

Doar unul că visează calul

Altul socoate Mercedesul;



Acel flămând vrea gras să fie,

Cel înjosit – stăpân se vede;

Înspre asaltul la şefie

Robia pofticios purcede.



Deci braţe neîncătuşate

Brâncesc în lături şi în faţă,

Picioarele eliberate

Calcă pe suflete şi viaţă.



Cu diferite voci şi tembre

În gudurare ne-ncetată

Eliberaţii doar la membre

Îşi cer fiinţa mai săltată.



El e, el este cel mai vajnic!

Nimicnicia cum se zbate

Din linguşeala la nacialnic

Până-n uciderea de frate.



„Eu sunt cel ce n-am fost vre-odată!”

Devizul mândru al trufiei...

Dar dacă judeci astă gloată –

Robia a rămas robie.



Spirit calic şi frunţi înguste,

Obrăznicia – fericirea!

Sărmanul vrea şi el să guste

Din ce trăita stăpânirea.



Iobagul vede gârbovit tot

Şi niciodată în esenţă

Deci o concluzie pripită

El o preface-n existenţă.



Dar ea-i aşa în răutate

În neomenie, mişelie

Că robi, sătui de libertate,

Se vor de-avalma în robie.



De parcă nu ei singuri viaţa

Au pângărit-o cu nimicul –

Se caută, deci, vinovaţii

Şi cum că libertatea „strică.”



***



„Sunt cel ce sunt!” – îmi spunea Viaţa

Când eu eram un rob umil;

„Sunt cel ce sunt! – îmi zicea piaţa –

Şi veşnic îţi voi fi vechil!”



„Sunt cel ce sunt! – îmi râdea frica –

De te voi ţine veşnic eu...”

„Sunt cel ce sunt... dar sunt nimica...”

Şi liber sunt în Dumnezeu.