Poezie Un biet pribeag sunt

Adeseori pustiul mă-mpresoară

Şi mişună de şerpi învăpăiaţi

Otrava lor pe-ataţia îi omoară

Oh! Am văzut atât de mulţi muşcaţi!



Mă tem de muşcătura otrăvită

Şi repede privirile-mi ridic

Spre cruce, unde fost-a răstignită

Iubirea Ta, cu care m-ai iubit.



Doar sângele Tău sfânt , ce curge

Din mâini, picioare şi din coasta Ta

Tămăduirea de păcat mi-aduce

Şi-mi dă viaţă, doar prin moartea Ta.



Mi-e sufletu-nsetat de apa dulce

Ce curge numai din cuvântul Tău

Căci apa ce pustiul mi-o aduce

E-atât de-amară şi îmi face rău!



Adesea vânturi bat să mă doboare

Nu văd în juru-mi, nici chiar la un pas!

Munţi de amar mi se aşează-n cale

Atunci, ascult atent divinu-ţi glas.



El nu e în furtuna disperării

Şi nici în vuietul de-ngrijorări

Ci în susurul dulce-al mângâierii

Ce-mi dai mereu, când trec prin încercări.



Eşti stâlp etern de foc şi de lumină,

Mă luminezi şi mă călăuzeşti.

Sufletul meu de Tine se anină

Căci Tu eşti Domnul meu şi mă iubeşti!



Tu mă hrăneşti în orice dimineaţă,

Iau pâinea vieţii doar din mâna Ta

Tu îmi dai mana ce mă ţine-n viaţă

Până ajunge-voi în ţara Ta.



Un biet pribeag sunt, străbătând pustiul,

Am fost un rob, dar m-ai eliberat

Căci ai voit să faci din mine fiul

Iubit de Tine, binecuvântat!