Poezie Pe cruce (1)

„am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.

Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine,

îşi deschid gura dau din cap şi zic:

„S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul,

să-l izbăvească fiindcă îl iubeşte!”

Ps.22: 6-8



Ce straşnic e-a rămâne singur!

În jurul tău sunt doar vrăjmaşi,

Iar gândurile fug nesigur

Şi-s ţintuiţi sărmanii paşi.



Căci „credincioşii”-n mişelie

Turbă-n bâhlitele lor stări

Când chiar păgânii omenie

Îşi mai păstrară în purtări.



S-au pitulat prin tufe fraţii –

Pedeapsa i-a înfricoşat,

Râd hohotind apropiaţii

Glumind de omul atârnat.



Căzură măşti ce-arăt iubirea

În case de pe scene mari,

Acum deschis rângeşte firea

Pe feţele de cărturari.



Viaţa se tânguie oloagă

Cu educaţia din „scris” –

E împotrivă-o lume-ntreagă

La omul ce-i în cuie prins.



Dispreţuită-i o suflare

Ce curge palid spre mormânt

Cu-atât mai mult omul ce moare

Prins între cer şi-ntre pământ.



Chiar cerul azi şi-a stins lumina –

Până şi el l-a părăsit...

Ce straşnic e să mori cu nimeni

Spre moarte-n ură ponegrit.