Poezie Noaptea trădării (1)

Ca ochiul de şarpe e noaptea trădării:

În negrul ei milă nu fuse vre-odată;

Aici – starea straşnică a disperării,

Acolo – o ură în mintea-nvăţată.



E-ncătuşat făcătorul de rele

Din noaptea de-afară în noaptea închisă

Şi ceru-şi pierdu o mulţime de stele,

Dar cui au fost ele pe suflete scrise?



Credinţa cea dată la oameni din ceruri

Fu prinsă în cerc de credinţe de minte,

Ce n-au Adevăr căci socot adevăruri

Idei ce le-au prins tot tocind prin cuvinte.



Nu pot să priceapă, nu vor să-nţeleagă

Cum omul e liber de legi din Scriptură,

Iar moartea se uită uimită-n desagă

Şi tace din gură, şi tace din gură.



Făclii se tot zbat şi în case şi-afară,

De lacrimi, de ură lucesc ochi-n noapte,

În jur prospeţimea de primăvară

Chema înspre Dragoste suflete moarte.



Dar n-aveau când toţi să asculte Iubirea

Că-s oameni citiţi şi deprinşi cu-nvăţatul:

Grăbiţi să ridice pe deal răstignirea

Ca mâine lui Domnul să-nalţe Sabatul.