Poezie Contemplare (1)

În serile-albastre cu-apusul de-aramă

Tăcerea s-apleacă pe freamătul surd

Şi pierzi orişicare-ngrijire şi teamă

Când răsărituri de stele se-aud.



În unde adie o linişte lină

Uimit mă încânt repetând tot din nou,

Citind întregimi de pe Luna cea plină

Ascult de-undeva cum pogoară-un ecou.



Se sting ca tăciunii entuziasme:

Acum doar trăiesc – nu mai joc nici un rol,

Încet s-au pornit să colinde din basme

Eroi năzdrăvani... şi guzgani din subsol.



Se-nvolbură notele fără de sunet:

Un cântec se naşte, dar fără cuvânt;

Ceva cineva parcă-ar zice şi spune,

Cuiva cineva i-a răspuns pe pământ.



Nu pot să-nţeleg de-unde ştiu toate-aceste –

Nu-o văd, nu-o aud şi nu-o pot a simţi

Dar iată cunosc uimitoarea poveste

Ce n-are nevoie de „dar” şi de „şi”.



Din suflet în suflet se nasc şi cad lacrimi,

Dar nu că-l atinse ceva dureros,

Gingaşe-mpletite cu slovele sacre

Zidesc mulţumirea pentru frumos.



Creaţia-n care-s şi ce mă-nconjoară

E-ntruchipată aşa uimitor

Că nu va putea nici o boală murdară

Să ne lipsească de-un sfânt viitor.



Căci cât n-ar domni de pe scene hâtria

O piesă tot timpul îşi are-un sfârşit,

Dar iarăşi şi iar va-nvia omenia

Să-l facă în viaţă pe om fericit.



Cât nu s-ar ascunde prin săli laşitatea

Ea moartă-i pe dată, deşartă-n destin,

Vor trece-o eterni fraţii în libertate

Ce-şi dau unul altuia cuvântul senin.



Amirosă-a seară, a dor şi-a minune

Şi fericirea am înţeles:

Că numai ce am cuvântat rugăciune

Părintelui ce din dureri m-a cules.



În ea n-a sunat nici un zvon de cuvinte

Nici n-am încercat ca să scheaun milog;

Aud cum pustii cad credinţe de minte...

Eu tac şi admir, şi mă rog, şi mă rog.