Poezie Primii paşi (1)

Ah, primul pas e-aşa netrainic!..

Pământul cum te-ndeamnă iar

Atras de palme şi de haine

Poţi să-l socoţi şi în zadar.



Iată-am să cad! – strigă fiinţa

Ţintind cu palmele-n pământ...

„Păşeşte! – cere prompt Credinţa –

Să fii bărbat, să fii mai sfânt.”



Ah, cad! Şi viaţa speriată

Se clatină-napoi, în jos;

Puternicele mâini de Tată

Te sprijin moale, dar vânjos.



Se face-un pas şi încă unul;

„Păşesc! Păşesc!” mai că nu strigi,

Visându-te ca şi gorunul

Trainic trecând prin cucurigi.



Dar ai căzut...”Ei, nu e straşnic –

Auzi blândeţea lui Isus –

Aceştea sunt doar primii paşi şi

Picioru-ţi încă nu-i supus.



Dar îndrăzneşte mai departe

Înspre oştean, înspre creştin

Şi ţi-a fi drumul tău în toate

De binecuvântare plin.”



Tu te ridici puţin mai sigur;

Trei, patru paşi... iar ai căzut...

„Hai, singur, singur singur, singur!”

Te-ndeamnă Isus ne-ntrerupt.



Iar Calea Sfântă se aprinde

Sub paşii tăi atât de mici...



Auzi din urmă cum doar râde

Gloata bolnavă de calici.