Poezie Când cerul Doamne-ai părăsit!

Când cerul Doamne-ai părăsit!



Când cerul Doamne-ai părăsit

Şi-n omenesc Te-ai întrupat,

Tu lumilor Le-ai reamintit

Că şi-omul poate fi salvat,

Din strămoşescul său păcat

Prin planul de-a fi mântuit!



Şi-ai demonstrat că nu puteai

S-accepţi în ceruri fericirea,

Când pământul ce-l priveai

Îl stăpânea nelegiuirea

Şi-l guverna-n teroare firea

Păcatului profund, ce-l urai.



Când cerul Doamne Ţi-ai lăsat

Şi într-un staul Te-ai născut,

Când într-o iesle-ai fost culcat

Dintr-un locaş necunoscut,

De-ai vremii oameni, neştiut

Mai marii lumii s-au speriat!



N-au priceput că Împărăţia

Din vremuri vechi profeţită,

Având Împărat pe Mesia

Prin Duhul Sfânt mărturisită,

De Taăl Ceresc susţinută

Prin umilinţă-Şi cerea gloria.



Când cerul Doamne, s-a golit

De cea mai vastă strălucire,

De cel mai scump dar oferit

Pentru a produce-o mântuire,

Tristeţe multă prin mâhnire

Pe de-a-ntreg, l-a copleşit!



Şi-a rămas totuşi în aşteptare

Ca din sferele nalte, cereşti,

S-asiste la lupta cea mare,

Când prin agenţii omeneşti

Cel rău, ca să nu biruieşti,

El şi-a depus ultima sforţare!



Flavius Laurian Duverna

08 martie 2012