Poezie Crinul alb

Crinul alb



Privesc marea albastră...

O văd ca pe o glastră.

În ea, floare măiastră:

Crinul Alb-jugastru.

Pe raza de soare,

Coboară la vale,

Trena-i diamante...

Cuprinde uscat și ape.



Crinul veșniciei,

Venit-a-n robie,

să dea mântuire...

mie dar și ție!

Pe unde trecea,

Câmpul înflorea,

orbii vedeau,

bolnavii se vindecau.



Cu cine-a vorbit,

în inimă i-a sădit:

dragoste, iubire,

dor de mântuire.

Umbra pământului,

I-a pregătit mormântul;

Cu săgețile-i venine,

L-a dus la răstignire.



Crinul venit din mărire,

răstignit pe-a crucii iubire,

să spele păcatul meu,

să spele păcatul tău.

Deschis-a poarta pământul,

făcând Domnului mormântul,

dar pământul nu L-a vrut

că de El era făcut.



De sus, privea Slăvirea;

Și-I trimise Învierea,

Crinul cel Alb nu murise.

Petalele larg Își deschise

și pe raza rubinie,

Se-ntoarse-n veșnicie,

Grădina Eden s-o facă

pentru cine azi Îl caută.



Și privesc zarea albastră,

La fel ca și altădată...

Pe razele soarelui divin,

presar petale albe de crin.

Dragostea o țin în casă,

petala cea mai aleasă...

Iubirea o port cu mine.

Mă poartă spre mântuire.



Smerenia, umilința

mărește marea credință;

Iar a roadelor petale ,

mă îndrumă pe-a Ta cale.

Am cules acest Alb Crin

din marea zare albastră.

Inima, mi-am făcut-o glastră

în care eu Îl țin.



02/ 03/2012 ALGHERO