Poezie Oglinda (2)

… si sa va imbracati in omul cel

nou, facut dupa chipul lui Dumne-

zeu,de o neprihanire si sfintenie

pe care o da adevarul.

(Efeseni 4:24)



Este mândru omul “cumsecade”

Și se admiră mulțumit.

Oglinda-i spune: “Ce frumos ești,

Cu fapte bune-mpodobit!”



Pe uliță el merge țanțoș,

Cu pasul sigur, apăsat,

Iar admirația lumii-i pune

Pe față-un zâmbet încântat.



Ei… da! Ca el, în lume oameni

E tare greu de întâlnit

Și chiar și Dumnezeu, în ceruri

Desigur, că e mulțumit.



El n-a furat măcar o dată

Și n-a ucis măcar un pui

Și n-a stricat, de când trăiește,

Nicicând, căminul nimănui.



Dar nu numai atât! O, Doamne!

E doar atâta de bogat!

Și-n fiecare mână-ntinsă,

El un bănuț a aruncat!



Iar când la poarta casei sale

Un biet olog pribeag s-a abătut

Și cu puterile sleite

Un adăpost doar i-a cerut,



În grajd, pe fânul proaspăt, moale,

Să odihnească îl lăsa

Și chiar un codru bun, de pâine,

Adeseori îi dăruia.



… Stă și-n oglindă se privește

Și se aprobă ne-ncetat.

O, ce frumos îi este chipul!

E tare… tare încântat!



O, cât de fericit se simte

Că nu-i și el un păcătos

Cum simt cei mulți ce au nevoie

De jertfa lui Isus Hristos!

Din pricina acestor fiinţe

Pierdute, pline de păcat,

A trebuit să-și deie viața

Un Om atât de minunat!



"Da, pentru aceștia-minunată

Invățătura ce vestește."

O recunoaște chiar și dânsul

Deși pe el nu îl privește!



*



Și-așa cum stă privind cirstalul

Și își grăiește mulțumit,

În apa limpede-a oglinzii

Un chip, deodată a zărit.



Un chip cum n-a văzut vreodată.

Cu ochii mari și gânditori,

Ce știu adânc privi în suflet

Și-atâta de pătrunzători,



Încât privindu-I doar o clipă –

Oricât ai fi de ”însemnat”,

Te simți atâta de netrebnic,

Că-ți pleci privirea rușinat.



Iar fața-o are atât de blândă,

Atât de tristă, de nespus,

Că tot privind-o îți vine-a plânge

De-un dor neînţeles răpus.



”Al cui e chipul din oglindă?

Și-n casă cum de a intrat

Când ușile sunt încuiate?”

Se-ntreabă el cutremurat.



Dar nu-ndrăznește să vorbească

De parcă graiul i-a pierit

Și nici să fugă, vai, nu poate.

Uimirea-n loc l-a țintuit.



Deodată e străpuns în suflet.

Căci chipul dulce de nespus

Ce mustrător la el privește,

E chipul Lui… al lui Isus.

S-au întâlnit. Stau față în față,

Isus și el… cel ”cumsecade”.

Iar sub privirea arzătoare

Cu groază simte cum îi cade



Ceva ce ani și ani de-a rândul

Obrazul i-a acoperit –

O mască fină și frumoasă –

Fără ca să fi bănuit.



Isus arată spre oglindă

Și-i spune-ncet: ”Acum privește”.

Iar el privindu-se acuma

Plin de oroare hohotește:



O, nu! Nu este cu putință

Ca chipul cel hidos si rău

Să fie-al lui! Nu, nu se poate

Să fie însuși chipul său!



Își freacă ochii. Poate doarme?

Dar nu. Nu-i vis și nici coșmar,

Căci iată, chipul din oglindă,

Cel hâd și rău, rânjind barbar,



E însuși chipul lui ce-i spune

Acum, că masca i-a căzut;

Tot adevărul ce-altădată

Să recunoască nu a vrut:



”Spui că eşti drept, c-ai fapte bune?

Ei, hai să ți le-nșir pe rând;

Din nesfârșita-ți bogăţie,

Când întâlnit-ai un flămând,



Zii, ce i-ai dat? Un ban de-aramă?

Sau un culcuș umil i-ai dat?

Când tu te lăfăi în mătăsuri

Și locuiești într-un palat?



Și zici că n-ai furat? Dar spune,

Pe câți tu nu i-ai înșelat

Zicând că e ”negustorie”.

Zii, asta nu-nseamnă ”furat”?

E drept că n-ai stricat o casă,

Dar de curvit, tot ai curvit

În gând, cu ochii și cu fapta

Atunci când pofta ți-a venit.



Cât despre crimă, află-acuma

Că ești un groaznic ucigaș.

Atâtea suflete ucis-ai

Cu-a ta purtare rea, de laș!



Și-n inima-ți plină de pofte

De câte ori nu ai dorit

Atâtea lucruri nepermise…

Și câte-orori n-ai faptuit?



De câte ori pe vreo ființă

Tu s-o vezi moarta ai fi vrut

Și de nu te temeai de lege,

Tu multe crime-ai fi făcut.



Ești însetat de slava lumii

Și egoist, și crud, și rău,

Iar toate faptele-ți de bine

Sunt un gunoi la Dumnezeu”.



… Și câte adevăruri crude

Oglinda nu i-a mai șoptit!

Atunci, cu mâinile amandouă,

El fața și-a acoperit.



Pe urmă, prins de disperare,

Oglinda la pământ trântește,

Apoi cu fața în țărână

s-aruncă jos și hohotește.



Dar, vai acum e și mai groaznic,

Căci fiecare ciob de jos

Îi oglindește, înmulțindu-i

Un chip respingător, hidos.



Speriat de hora deșucheată

Ce-n juru-i parcă dănțuiește,

Spre Cel ce ințelege totul,

Plângând amarnic se târăște:

”O, cât de orb am fost, Isuse,

Când mă credeam nespus de bun!

Când bun e doar cerescul Tată.

Am socotit ca un nebun.



Nebun am fost când, fără pată –

Curat de tot m-am socotit,

Când numai Tu, Isuse Doamne,

Ești și rămâi neprihanit.



Nebun am fost când doar prin fapte

Speram în ceruri a intra,

Când una doar, deschide cerul

Și-această faptă-I Jertfa Ta.



Mântuitorule, mă iartă!

O, cât de-amarnic mă căiesc!

Abia acum văd adevărul,

În ochii-Ți când mă oglindesc.



*



Se-apleacă plin de milă Domnul

Spre cel de remuşcări răpus

Și ridicându-l din țărână

Cu glasu-I dulce de nespus,



El îi vorbește și-l mângâie

Cu bunătatea unui frate,

Spunându-i plin de duioșie:

”Păcatele îți sunt iertate”.



O, ce lumină scaldă acuma

Obrazul cel schimonosit!

Cu-ncetul fața-i se destinde

Și-o pace fără de sfârșit,



Cuprinde-ntreaga lui făptură

Și-i dă atâta strălucire,

Încât nu poți privi la dânsul

Fără de teamă și uimire.



*



O, suflete de vrei să afli

Într-adevăr așa cum ești,

Nu te-oglindi în propria-ți viață

Ci în Isus să te-oglindești.

Atunci afla-vei adevărul

Că nu-i nimica bun în tine.

Gunoi sunt rang, întelepciune,

Avere, faptele-ți de bine,



Sfințenia ta sau frumusețea,

Talentele-ți fără sfârșit,

Iubirea ta sau bunătatea,

Curajul tău nemărginit...



Aceste toate sunt podoabe

Doar... dacă le primești în dar

Smerindu-te în fața crucii,

Pe culmea muntelui Calvar.