Poezie Istoria la inceput...

Istoria la început…



Un bulb de crin uscat şi veşted

S-a răzgîndit să mai răsară,

Pămîntul – mamă-l îndemna: “Priveşte!

O lume-aşteaptă crinul să apară.”



Dar supărată floarea se închise

Mai mult în scoarţa de noroi,

Clipea din ochi, aşa se plictisise

De anturajul negru, fără flori.



Era o zi superbă-n primăvară,

Cu scînteieri de raze în migdal,

Un vînt uşor făcea ca să tresară

Finicii şi cireşii de pe mal.



Şi crinul încălzit cu duioşie

De raza dulce-a soarelui etern,

Tot se gîndea, c-ar vrea să-nvie,

Dar cum? Era nevoie de un semn.



I se dădu şi nu realizase,

Că răsări frumos şi foarte clar,

Dar nu ştia că o să-l lase

Să guste mult al aşteptării-amar.



Dar toate au o vreme sorocită

Şi bobocelul mare s-a făcut,

Şi hotărîrea nu-i părea pripită,

Căci era mare – ce repede-a crescut!



A înflorit în nefiresc de geruri,

La cumpănă de ani şi amintiri,

A încercat în mii şi mii de feluri,

De frig avuse multe şovăiri.



În iarnă grea – o floare-n miezul nopţii,

A răsărit şi s-a lăsat de tot,

Iar diafanele petale le dăduse sorţii

Să toarne-n ele rouă cu amor.



Şi din o dulce alintare – a lunii

A curs o picătură mică peste el,

A fost un fagure din mierea lumii,

Ce l-a făcut să spună: Hei! Mă vezi?





Din roua împletită cu iubire,

Căzută pe petala cea divină,

Se naşte-un curcubeu – aşa minune,

Cum nu ştiu cînd o sa mai vină.



Era un curcubeu şi falnic,

Dar foarte fin şi diafan,

Ţesut cu grijă, dar năvalnic

De raza unui soare dolofan.



Şi roua a rămas legată veşnic

De petăluţa cea de crin,

Găsise-n el căldură ca-ntr-un sfeşnic,

În crinul cel voinic, dar fin.



Şi curcubeu rămas ca legămînt

De legătura între crin şi rouă,

De-ndrăgostirea pînă la mormînt,

Cui-e adresată poezia? Nouă!!!!