Poezie Născut...

Născut nesătul

de tot și nimic,

biet somnambul

în zori răcoroși mă ridic

și preambul

unui vis mă dedic...

Pe a lumii ogur,

cu degetul mic

desenez un contur

imens de nimic...



M-am trezit

căutându-mi rostul în pripă,

expandat în zenit,

cu răni în aripă...

Un timp nevenit

zăream, pentru-o clipă...

E greu de povestit

ce fiori se-nfiripă

în sufletul greu, ostenit,

aninat de-o humă ce țipă...



Bătut-am cărări

ce duc spre niciunde.

Mulțimi de ocări

să-ndur de oriunde,

zărind încercări,

ce curând vor pătrunde

drept dezmierdări.

În suflet profunde

temeri, în căutări

izbăvitoare-ncep a se-ascunde.



Deși smuls din robie,

spre Canaan îndreptat;

Noaptea-n Pustie

de Stâlpul de foc, luminat...

Când soarele-ardea cu furie

Eram sub Norul Ceresc, minunat,

o Stâncă venea după mine

și din apa Ei m-am adăpat...

Dar, plin de nebunie

m-am răzvrătit și nu Te-am urmat.



Dar Tu, nu m-ai lăsat

somnambul rătăcit prin morminte,

înfrigurat și uitat,

cu inima sleită și aripi zdrobite...

Ci cu drag m-ai săpat

în palmele Tale Sfinte!

M-am expandat

doar pe căi ilicite,

dar Tu m-ai iubit: M-ai așezat

pe culmi glorioase și fericite.



Din nou m-ai Născut,

nesătul de iubire...

Neprihănit m-ai făcut

în gând și-n simțire,

când vasu-mi de lut

L-ai umplut cu sfințire.

Într-un nou început

mă dedic în slujire

Celui făr' de-nceput,

transpus în El, în nemurire!



Stau treaz și veghez

la menirea mea slăvită:

Prin zenit mă expandez,

ființă de Domnul iubită

dar, nu mă-ndepărtez

de buna și Sfânta mea Stâncă!

În suflet, veșnic păstrez

bucurie nespusă și pace negrăită

Și nu mai visez

ci trăiesc cu inima-n Patria Sfântă!



Zaragoza 29/02/2012

de Ioan Hapca (Ionică)