Poezie Dor de tata

Când sunt copiii noştri mici,

Noi pentru ei suntem TĂTICI,

Ce gingaş e şi sună bine:

TĂTICULE, mi-e dor de tine!

-

Dar anii trec şi, deodată,

Nu eşti TĂTIC, acum eşti TATĂ,

Dar şi aşa tot sună bine:

TATĂ… îmi este dor de tine!

-

Dar cresc, nu le mai eşti pe plac,

Din TATĂ, tu devii BABAC

Şi vorba sună trist şi gol:

BABACULE… mai dă-mi un pol!

-

Dar viaţa e un foc de paie

Şi vrei nu vrei, ajungi TATAIE,

Iar vorba ta în râs e luată:

TATAIE… ia mai las-o baltă!

-

Şi-n anii care-ţi mai rămân,

Te vor numi doar ĂL BĂTRÂN

Şi vorba lor te năuceşte:

BĂTRÂNE… ce-ţi mai trebuieşte?

-

Copile, tu să ai ştiinţă,

Am fost un tată cu credinţă

Şi din puţin, de-a fost să fie,

Eu am răbdat şi ţi-am dat ţie.

-

Dar fă-mi, te rog, o bucurie

La cimitir, de vii la mine,

Să-mi zici ca în copilărie:

TĂTICULE, mi-e dor de tine!