Poezie Muntele (1)

Trăia un om în vale

Lângă un Munte-nalt

Trăia ca orișicare

Ce-i tare, dar e slab



Trăia în lumea largă

Dar se simțea constrâns

Să strige, să nu tacă

La Muntele de sus



Avea de toate-n lume

Dar singur se simțea

Știea că-n vârf de Munte

L-așteaptă Cineva



Simțea nevoia-n el

Să fie stăpânit

De un Stăpân fidel

Și să fie iubit



O viață a privit spre Munte

Și-n inimă avea un dor

Ca întro zi el să se urce

Și să-ntâlnească-acel fior



Acel Fior, ce de pe Munte

A coborât în vale jos

Să mântuiească și să uite

Trecutul celui păcătos



Și-a hotărât o zi în care

Să urce-n Munte și să-i spună

Aceluia ce-n așteptare

E răbdător până la urmă



Dar nu a apucat să facă

Decât un pas spre Munte sfânt

Și nu a mai putut să tacă

La Munte sa-nchinat plângând



Și-n îndurarea Sa cea mare

El- domnul Dumnezeul viu

A dat El rugii ascultare

Acestui om pe al Său Fiu



Și ia promis că-n vârf de Munte

El va ajunge neapărat

Dacă pe Fiu nu-l va ascunde

Și va trăi fără păcat



***

Te uită azi și tu spre Munte

Tu omule ce-n vale ești

Ridică-ți obosita frunte

Spre Mântuire să privești



Căci Domnul este lângă tine

El îți promite precum lui

,,Vei fi pe munte sus cu Mine

În desfătarea Cerului,,



Amin!