Poezie Două bătălii

Ninsoarea-aripele nu-şi strânge

În liniştire de poveste

Cu ochii argintaţi de îngeri

Din bătăliile celeste.



Mirozna gheţii ne dă gustul

Şi iz de zi aproape stinsă

Când orizontul se îngustă

Până la mâna mea întinsă.



În prăbuşirea asta calmă

Mă fulguiesc în jur arginţii

Uşori pentru-ai primi în palmă

Şi grei în dalbul conştiinţei.



Cuprinse-n spiritul căderii

S-a sufocat orice visare

Că frăgezimea primăverii

Poate pătrunde prin ninsoare.



M-apleacă palidă surparea

Că bâjbâie cu teamă dorul

Pierzând şi ţelul şi vigoarea

Când eu mă simt ca trădătorul.



C-am dat Credinţei ca să cadă

În fulguirea asta oarbă -

Cat mărţişorul prin zăpadă

Ce l-am gătit de-a fi podoabă.



Fu împlinirea-aşa aproape

M-am fâstâcit în blânde friguri...

Cum am putut să dau să-mi scape

Ca cele două cucuriguri?



Pot pierderile să se uite

Pierdut de-oi fi-n noaptea mulţimii

Căci câte inimi azi sunt mute

Pentru simbolul prospeţimii.



Unde-aş putea s-aştept cuminte

Îmbobocirile de muguri

Cu-ncredinţările din minte

Stând lângă dans săltat de ruguri.



Să-ntâmpin hâtru înflorirea

Cu firea-ntreagă şi isteaţă

Actoriceşte mulţumirea

Jucând-o scenic pentru viaţă.



Voi râde-atunci de lupte grele

Ce le-am purtat cu sine-n suflet

Împodobit cu zeci de stele

De faptele făcute-n umblet...



Dar e exclus – eu nu am dreptul

Să întru-n piesă, pur şi simplu,

Deci n-am s-o fac pe înţeleptul

Pe Calea mea ce mi se-ntâmplă.



Îngenuncheat cat prin troiene

Un mărţişor ce-l risipisem

Păstrându-l toată bezna iernii

În doruri albe şi prin vise.



Iar lacrima-ngheţată bate

Căzând în ore ca în clipe,

Când degetele degerate

În lături dau frânturi de-aripe.



Şi i-am simţit apoi căldura

Din ţipete de vieţi înfrânte

Că încălzeam locul cu gura

Târându-mă nebun pe pântec.



Până-i văzui blânda lumină,

Dar nu puteam să-mi scutur plânsul:

Cum socoti mintea-mi haină

Să fac bijuterii dintrânsul!



Fricos să-l pierd încă odată

Găsesc un loc pentru-al ascunde

Nu într-o fire înălţată

Ci în smereniile profunde,



Cu mâinile ascunse-n haine,

Cu faţa aburind de udă,

Fără de masca pentru taine

Bătută de omăt cu ciudă.



Aşa şi voi păşi furtuna

De slăbiciuni şi de iluzii,

Bătut cu fulgii de minciună

Şi peste ochi, şi peste buze.



Arinţii ca idei supreme

Vin şi uşoară li-i zburarea,

Dar prăvălirea-i - cum ar geme

Un suflet ce-a pierdut iertarea.



Văd – primăvara-mi reînvie

În flori, în păsări şi-n lumine...

Cad fulgi de zbor din bătălia

În ceruri dusă pentru mine.