Poezie Anania şi Safira

Anania şi Safira



Faptele Apostolilor 5:1-11





Prima biserică era

Un gând şi o simţire.

Un mare har se revărsa,

Veneau la mântuire



Mulţimi întregi. Mărturiseau

Cu râvnă şi putere

Pe Domnul, tuturor spuneau

De sfânta înviere



A Domnului Isus Hristos.

Cu toţi trăiau în pace.

Acei care-aveau de prisos

Vindeau tot, pentru-a face



Parte şi celor ce n-aveau

Cu ce se întreţine

Fiindcă apostolii-mpărţeau

Totul, cum se cuvine



Şi nimeni nu considera

Că tot ce el deţine

E doar proprietatea sa.

Trăiau cu toţii bine,



Totul era al tuturor,

Fără deosebire.

Primeau după nevoia lor

Căci se trăia-n unire



Şi-n dragoste, precum a spus

Pe când era în lume

Mântuitorul sfânt, Isus

Şi toate erau bune.



Dar iată că între creştini

Veni şi Anania.

El nu privea cu ochii buni,

Nici el şi nici soţia,



Ce se-ntâmpla-între credincioşi,

Căci ei iubeau averea,

Doreau numai a fi faimoşi

Dar n-aveau înfierea,



Nu se născuseră din nou

Spre a trăi-n sfinţire

Şi ei lăsară gândul rău

Să-i ducă-n rătăcire.



O moşioară au avut,

Destul de valoroasă.

S-au sfătuit şi au vândut

Tot, pe-o sumă frumoasă.



Şi împreună, cei doi soţi,

Safira şi-Anania

Au zis să nu dea banii toţi,

Cât valora moşia.



Aşa făcură; au ascuns

Din bani, o jumătate,

Iar la apostoli au adus

Numai cealaltă parte



Spunând c-atâta au primit

Pe acea moşioară.

(Doar Anania a venit,

Safira sta afară).



Dar Duhul Sfânt a cunoscut

Toate cele-ntâmplate

Şi Petru-a zis: “Cum te-a umplut

Satan cu răutate?



Puteai nici să nu fi vândut,

Că Dumnezeu nu cere

Nimic, din tot al tău avut

Nici bani şi nici avere!



Domnul primeşte bunul tău

Când dai cu bucurie,

Dar dacă dai cu cuget rău

Nici bine n-o să-ţi fie!



Aşa gând rău, cum s-a ivit

În mintea-ţi vinovată?

Pe Duhul Sfânt tu l-ai minţit

Şi vei plăti îndată”.



Când Anania auzi

Ce grav păcat făcuse,

Căzu de-odată şi muri,

Iar cineva îl duse



Afară şi l-au îngropat

Cuprinşi de frică mare

Că Dumnezeu nu l-a răbdat.

Dar iată că apare,



Fără a şti ce s-a-ntâmplat,

Nevastă-sa, Safira.

Petru, la fel a întrebat:

“Vândut-aţi moşioara



Doar cu atâţia bani? Ia zi-i!

“Cu-atâta”, îi răspunse ea.

“Cum de-aţi putut a ispiti

Pe Domnul? Iată, te vor lua



Şi te vor duce negreşit,

Ca pe bărbată-tu-n mormânt

Căci v-aţi unit şi aţi minţit

Pe Domnul şi pe Duhul Sfânt”.



Safira se şi prăbuşi

Muri atunci, de-odată

Iar adunarea se-ngrozi

De-aşa o judecată.



Ce credeţi voi, surori şi fraţi?

Am fi în viaţă încă

De-am fi şi astăzi judecaţi

Cu-aşa dreptate-adâncă?



Domnul şi azi acelaşi e,

La fel de sfânt în toate

Şi El ne vede limpede

De-avem trai cu dreptate.



O, Doamne, nu ne judeca

După dreptatea-Ţi mare!

Îndură-te, în mila Ta

Şi dă-ne vindecare!



Dă-ne iertare de păcat

Şi năzuinţe bune

În adevărul Tău, curat

Fă să trăim, Stăpâne!