Poezie Emaus (1)

( Luca 24:13-35)



Abia dacă ghiceai umbrele serii

Când, spre Emaus, cei doi ucenici

Mergeau purtând prăpastia durerii

Căci, îndoiţi de vestea învierii,

În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…



Păşeau prin colbul drumului de ţară

Cu suflet răvăşit, nemângâiat,

Când paşilor alţi paşi se-alăturară

Şi un drumeţ le zise…ca-ntr-o doară:

“Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”



“Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,

Căci tot oraşul a fost zguduit

De nemaipomenita tragedie:

Isus din Nazaret, speranţa vie

A libertăţii noastre, a murit.



L-au judecat şi L-au trimis la moarte

Deşi era profet, om ne-ntinat,

Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate

Crează iarăşi ambiguitate,

Spunând că Domnul ar fi înviat.”



Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,

Străinul a-nceput a tâlcui

Din profeţiile de-odinioară:

“Voi nu ştiaţi că trebuia să moară

Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”



Se derulau prin faţa lor cuvinte

Şi parcă totul devenea mai clar,

Căci în lumina scrierilor sfinte

Un gând le încolţea atunci în minte:

E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.



Cu pâlpâiri venind tot mai aproape

Emausul se-ntrezărea pe drum

Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.

“Drumeţule, afară-i deja noapte,

Rămâi la noi, căci e târziu acum.



În odăiţa lor de pace plină

Aveau la masă un necunoscut,

Dar pâinea frântă le-a adus lumină,

Recunoscând prezenţa Lui divină:

“Este Isus!” Dar El a dispărut.



Rememorând tot drumul, cu uimire,

Emoţia de-atunci se lămurea,

Vibrând încă, în voce şi-n privire:

“Nu ne ardea în piept a Lui vorbire

Când El Scripturile ne deschidea?”



Ce bucurie! Câtă siguranţă

Şi-avânt se împleteau în mod sublim

În inimile pline de speranţă,

Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:

“Să ducem vestea la Ierusalim!”

***

Avem câte-un Emaus fiecare,

Mergând pe drum cu-al îndoielii chin

Când parcă şi speranţa-n suflet moare,

Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare

Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.



Vulcan, 14 febr.2012