Poezie Femeia prinsă-n preacurvie

Femeia prinsă-n preacurvie



Ioan 8:1-11





Isus veni-ntr-o dimineaţă

Din munte, unde se ruga,

La templu, unde se învaţă

De Dumnezeu şi legea Sa.



Mulţimea a venit degrabă

În jurul Lui şi asculta

Cum tainele El le dezleagă

Şi cum pe mulţi îi vindeca



De boli şi alte neputinţe

Căci mulţi erau împovăraţi.

El tuturor le da speranţe,

Îi întărea pe-ndureraţi.



Doar fariseii, cărturarii

Priveau cu ură la Iisus

Şi ai poporului mai marii

Către pieire l-ar fi dus.



De-aceea, nu la-nvăţătură

Erau atenţi, când ascultau

Ci ei îl urmăreau cu ură

Şi totdeauna căutau



Să îi găsească vreo pricină,

Vreo vorbă, contra legii lor,

Ca astfel să-I aducă vină

Şi să îl judece-n Sobor.



De data asta ei găsiră

Un nou motiv de-a-l ispiti;

Gălăgioşi, se repeziră,

Iar unul dintre ei rosti:



“Învăţătorule, priveşte

Această creatură rea!

E din aceea ce curveşte!

Am prins-o chiar făcând aşa!”



Zicând acestea, îmbrânceşte

Pe o femeie ce plângea.

Din când în când, o şi loveşte

Iar cineva o blestema.



Alţii strigau cu mare ură:

“La moarte! Terminaţi cu ea!

Să ia şi altii-nvăţătură!

Cu pietre aruncaţi în ea!



Aşa ne spune Moise-n lege

Să facem acestor femei.

Aceasta e fărădelege!

Rabuni, spune, şi tu vrei



Pe loc s-o omorâm cu pietre

Cum spune legea? De ce taci?

Respecţi tu ale ei precepte

Sau altă lege vrei să faci?



Că tu iubeşti doar păcătoşii,

Iar vameşii la tine vin!”

Strigau mai tare furioşii

Şi clocoteau plini de venin.



Domnul Isus nu le răspunse

Nimic, la-al vorbelor tumult.

Plecându-se, mâna-şi întinse

Şi-a scris ceva-ncet, pe pământ.



Dar ei nu l-au lăsat în pace

Mai tare se înfierbântau.

“Nu ne răspunzi? De ce? Nu-ţi place?”

Mai plini de ură huiduiau.



De-odată se făcu tăcere.

Domnul Isus s-a ridicat.

În gasu-I, se simţea durere.

Zise: “Cel ce-i fără păcat



S-apuce primul piatra-n mână

Şi primul să lovească-n ea!”

Legea, e drept, fusese bună,

Dar drept e cel ce-o aplica?



Legea-ndrepta către sfinţire

Dar cei care-ascultau de ea

Trăiau întru neprihănire

Sau doar se foloseau de ea?



Domnul Isus iar se plecase,

Cu degetu-I neprihănit

Urme de dragoste să lase

Pe-acest pământ nelegiuit.



Dar toţi cei ce cu ură mare

Voiau cu pietre-a arunca

Simţeau în cuget o mustrare,

Căci Duhul Sfânt adânc lucra.



Şi rând pe rând, ieşiră-afară,

Căci fiecare-nţelegea

Că ar fi trebuit să moară

Nu doar femeia ce-aştepta



Noianul pietrelor să zboare,

Să-i curme viaţa de păcat,

Ci drept ar fi ca fiecare

Să moară, fiindcă a călcat



Din lege, una sau mai multe

Porunci, aşa că au plecat

De la bătrânii cei din frunte

Până la ultimul băiat.



Şi din mulţimea-nfuriată

Niciunul n-a rămas măcar;

Numai femeia-nspăimântată

Şi-Invăţătorul plin de har.



Iisus îşi ridică privirea…

Scrisul rămase necitit.

Nici azi nu ştie omenirea

Ce taine-ar fi descoperit



De-ar fi citit pe-a Terrei vatră

Ce scris-a creatorul sfânt.

Dar cu mândria-i arogantă

Scormone şi azi în pământ.



Şi-ndreaptă ochii către astre

Dorind să aibă vre-un răspuns

Se-afundă-n mările albastre

Dar totul îi ramâne-ascuns



Căci taina mântuirii sale

Scrisă pe-acest pământ cândva,

Se află doar pe-a jertfei cale,

O ştiu doar cei ce merg pe ea.



Isus, văzând că nimeni, iată

Lângă femeie n-a rămas,

Nici n-o lovise cu vreo piatră,

O întrebă cu blându-I glas:



“Nimeni nu te-osândi, femeie?

Plecat-au toţi ai tăi pârâşi?”

Ea nu-ndrăzni măcar să-şi ieie

Privirea ochilor ei plânşi



De jos, doar zise: “Nimeni, Doamne!”

Şi plânsul iar o copleşi.

Deci, n-o vor omorî, pesemne…

“Nici Eu nu te voi osândi,”



Continuă Învăţătorul.

“Iată că azi nu vei muri”

Îi zise iar Mântuitorul.

“Dar vezi, nu mai păcătui!”



O, cum să mai păcătuiască

Privirea Lui cine-a simţit

Că-l mustră, fără să-i vorbească?

El, singurul îndreptăţit



Piatra să ia şi să lovească.

El, singurul fără păcat!

Dar El a vrut s-o mântuiască

Şi-o viaţă nouă-n dar i-a dat!



Femeia prinsă-n preacurvie

A fost iertată prin Isus

Însă la fel poate să fie

Cu toţi ce cred în haru-I spus.



La fel prin Duhul îţi vorbeşte

Şi ţie, suflet păcătos!

La moarte nu te osândeşte

Că-n locul tău, muri Hristos!



Păcatele îţi sunt iertate,

De-acum încolo, liber eşti!

Dar să trăieşti întru dreptate

Şi să nu mai păcătuieşti!



O lume-ntreagă-nfuriată

La moarte de te-ar osândi

Să nu te temi, căci Domnul iată,

Iertare vrea a-ţi dărui!