Poezie Atalia cea idolatra

Atalia cea idolatră



2 Împăraţi,11



Ioram a fost un împărat

În Iuda. Însă a umblat

Pe cale rea şi idolatră

Căci de soţie-a luat o fată



De a unui împărat rău

Ce n-asculta de Dumnezeu.

Şi-o fată cu astfel de tată,

În necredinţă educată,



Ce sfaturi ar putea să dea?

O, nu doresc la nimenea

Să aibă o aşa soţie,

Chiar de-i stăpân pe-o-mpărăţie!



Atalia se numea ea

Şi doar spre rău îl îndemna

Fiindcă trăia-n idolatrie,

În necredinţă şi mândrie.



Ea soţul şi-a influienţat

Numai spre rău. L-a învăţat

Chiar şi pe fraţi să şi-i omoare

Pentru propria-i înălţare,



Ca tronul să ramână-al lui.

Însă pedeapsa Domnului,

O boală grea, de măruntaie,

Veni şi firul vieţii-i taie.



Un singur fiu, în urma sa

Rămase. El, Ahazia,

Ajunse împărat în ţară.

Dar nu a fost deloc uşoară



Viaţa din ţară,-n vremea lui

Pentru că voia Domnului

Nici el n-a vrut s-o împlinească.

A început să-l sfătuiască



Atalia, numai spre rău,

La fel ca şi pe tatăl său.

Sfaturile-i nelegiuite

Au fost urmate şi-mplinite



Însă le-a împlinit în van,

C-a-mpărăţit numai un an!

A fost ucis într-o răscoală

Din Israel. Şi viaţa-i goală



De fapte bune, a-ncetat.

Acelaşi lucru s-a-ntâmplat

Şi cu familia sa toată;

Atalia, cea idolatră



Aflând că fiul i-a murit,

Împărăteasă s-a numit.

A omorât pe toţi urmaşii

Fiului ei, toţi copilaşii



Ce-ar fi putut urma la tron.

"Să nu rămână niciun om

Din viţa cea împărătească"

A fost porunca diavolească



Ce a dat-o Atalia,

Ca să domnească numai ea.

Porunca a fost ascultată,

Dar împăratu-avea o fată,



Pe înţeleapta Ioşabeat.

Şi iată ce s-a întâmplat:

Când i-au fost omorâţi toţi fraţii,

Pe-ascuns, ca să nu afle alţii,



Ea l-a luat pe cel mai mic,

Ioas, care era bibic

Şi l-a ascuns cu doica lui

În templu, casa Domnului,



Căci preot era soţul ei.

Şi-aşa, ura Ataliei,

Nu a putut să-l mai ajungă.

Şi după vreme nu prea lungă,



Când avu şapte ani Ioas

(Că tot în templu a rămas

Şi-a fost crescut frumos, cu teamă

De Dumnezeu. I-a fost şi mamă



Şi tată, preotul cel bun

Şi l-a călăuzit pe-un drum

Curat, în Dumnezeu să creadă,

Ce-i bun şi-adevărat să vadă).



Deci, şapte ani când a-mplinit

Ioas, preotul s-a gândit

Pe fiul de-împărat să-l scoată,

De el să afle ţara toată.



A strâns poporu-n jurul lui

Şi au promis toţi Domnului

Că-i vor sluji cu scumpătate

În adevăr şi în dreptate.



I-au pus cununa de-împărat

Şi-apoi pe tron chiar l-au urcat.

Cu toţi, de-a lungul şi de-a latul

Strigau: "Trăiască împăratul!"



Aplaudau toţi bucuroşi

Că din robie vor fi scoşi.

Se veselea întreg poporul

Că îi va fi bun viitorul,



Că în sfârşit, toţi vor scăpa

De groaznica Atalia

Care atâta rău făcuse.

Auzind zarvă, ea ajunse



La templu. Şi ce s-a-ntâmplat?

Văzând pe micul împărat

Încoronat, strigă: "Vânzare!"

În disperarea ei cea mare



Şi hainele şi-a sfâşiat.

Dar nimeni n-a mai ascultat

De ea, ci s-au retras de-o parte,

Au făcut loc, s-o poată scoate



Afar' din casa Domnului.

Şi din faţa-împăratului.

A fost afară omorâtă

Împărăteasa cea urâtă



De-ntreg poporul asuprit.

Apoi, Ioas a devenit

Un împărat bun, credincios

Şi înţelept, cu trai frumos,



Atâta timp cât a trăit

Preotul care l-a-ngrijit.

A fost în ţară multă pace

Şi împăratu-a putut face



Lucrări mari pentru Dumnezeu.

A reparat şi templul Său.

Cei patruzeci ani de domnie

Au adus multă bucurie



Poporului lui Dumnezeu

Care-a-ncetat să facă rău,

A-ndepărtat şi Astarteea

Şi pe Baal, fiindcă femeia



Aceea rea, Atalia,

Îi adusese-n ţara sa.

Dar după ce sfătuitorul,

Preotul bun muri, poporul



Şi împăratul, n-au slujit

Lui Dumnezeu, cum au rostit

În ziua de încoronare.

S-au luat după alte popoare



Căzând iar în idolatrii.

Chiar şi ai lui Ioas copii

N-au mai avut credinţă mare

În Dumnezeu cel sfânt şi tare.



Vedeţi cât rău a făptuit

Femeia de care-am vorbit?

Atalia, nelegiuită

Care lăsat-a pustiită



Casa sfântă-a lui Dumnezeu.

Ea i-a condus pe toţi spre rău,

Le-a dat sfaturi nelegiuite,

Doar lucruri rele şi urâte



I-a învăţat. Pe-al ei bărbat,

Dar şi pe fiu l-a îndemnat

La ură, crime, asuprire

Şi a adus nenorocire



Peste întreg poporul ei.

Oh, Doamne... Şi câte femei

Au fost mereu în astă lume

Ce n-au ştiut să fie bune,



Ci s-au asemănat cu ea

Ducând la fel, o viaţă rea

Cu intrigi, cu minciuni, cu ură,

Dând blestemată-învăţătură



Şi făcând mult rău tuturor:

Soţilor şi copiilor

Şi pentru cei de lângă ele

Au avut numai vorbe rele.



Sfârşitul acestor femei

Este ca al Ataliei.

Chiar dacă nu sunt omorâte

Vor fi respinse şi urâte



Pentru că Domnul Dumnezeu

Ne spune în cuvântul Său:

"Cum ai făcut, ţi se va face!"

De-aceea, Doamne, dă-ne pace



Şi-înţelepciune pe pământ

S-avem un trai frumos şi sfânt.

În noi să pui doar gânduri bune

Celor din jur să putem spune



Cuvinte bune, ce zidesc

Şi sfaturi care liniştesc.

Din noi, fă, Doamne, uceniţe

Ca sfintele mironosiţe



Ce te urmau pe-acest pământ.

Dă-ne ce preţuieşti Tu mult:

Dă-ne-un duh blând şi liniştit,

Fă să iubim cum ne-ai iubit.



Dă-ne imboldul preţios

De a trăi precum Hristos

Căci am văzut toţi în Scriptură

Ce mult face o-nvăţătură,



Şi ce-nseamnă a educa

Copiii şi a-i îndruma

Ca să trăiască-n ascultare

De Domnul, cu credinţă tare.



O vorbă bună dacă spui,

De ajutor e orişicui.

Ajută-ne, ca sfaturi bune

Să dăm oricui, în astă lume:



Copiilor, nepoţilor,

Vecinilor şi soţilor.

În urma noastră să rămână

Un gând şi-o mărturie bună.



Aceasta rugă azi am vrea

S-aducem înaintea Ta.

Ascultă-ne, ne luminează,

Doamne, ne binecuvântează.