Poezie Paradox? Paradoxal!

Aud o chemare, plutind printre stele

Și-mi pare,

Că-i vântul ce suflă-n perdele...

Dispare

Prin neantul inimii mele

Din care,

Se-aude, se-aude-n surdină,... mai tare...



Privirea-mi îndrăzneț, am ridicat

Spre soare.

A lui lumină, ochii mi-au întunecat

Și ale

Lacrimilor valuri inerte, au înnecat

Mai tare

Dorința de-a fi mai bun, mai luminat!



Spre Munți, către Cer, și-n spre Mare

Privesc...

Țărâna mă cheamă-nțărână, și-mi pare

Puțin că trăiesc.

De unde-o să vină vre-o rază izbăvitoare

Căci zăresc

Ușa Izbăvirii închisă pentru-o astfel de stare?!



De nicăieri vin voluptos și în cadență

Necazuri de ger.

Mă țin cu evlavie și în permanență

De talazuri de cer...

Mă-nchin smerit, și voios; cu reverență

Și sper

După cum m-a chemat duios, cu insistență

Din valuri, să nu pier,

Mă Va asimila într-a Lui, veșnică proeminență!



Privesc adevărul, întunecat de minciună

Și ochii

Orbiți de adevăr, se-ncruntă să spună

Că stropii

De dreptate ascunsă-n religii, răsună

Ca tropii

Unor oști nemiloase, ce totul sugrumă!



Caut în mine Suveranitatea din veșnicie

Și m-atinge o boare...

Ființa-mi se umple cu bucurie și fericire!

Creatorul meu are

Bunătate, îndurare, iubire și mântuire

Pentru fiecare

Suflet zdrobit, obosit, doritor de iertare.



Din adâncul ființei zdrobite, mă rog

Fără cuvinte.

Nu pot vre-un sunet, din suflet să scot,

Deși, cânt fierbinte!

Mă bucur mai mult și mai tare decât pot

De stări fericite.

Mă expandez din lugubru-n sideral orizont

De zări strălucite...

În timp ce firea mea incisivă, e un mort

Pe cruce,

Sufletu-mi se răsfață, prin veșnicul Piemont!



Primit-am și eu puterea vindecătoare

Să cred...

Nădejdea mi-e vie de-acuma, și tare,

Și merg

Hotărât, neobosit, bucuros și-mplinit pe cărare

Și drept!

Cărarea-i mai strâmtă, dar mersul e mai cu splendoare.



Viața-i viață, doar când trecută a fost prin moarte.

Când s-a frânt

Ce e vechi, nu ce-i de lut și dreptate...

Și morți sunt

Pentru veci, cei ce trăiesc, dar trăind nu au parte

Din Duhul Sfânt

Și din apă, să fie renăscuți, de Divinitate!



Când timpul se-oprește, și a ta răsuflare

Din piept,

E-un pas înainte, spre necuprinse hotare,

De drept,

După cum pregătituți-ai de aici, prin crezare!

E deștept

Cel mort față de sine, că-n veac nu mai moare!



Nu contează-n ce științe și cărți ne-am scăldat.

Murim proști

Și neștiutori, după ce mult am tot învățat...

Și murim păcătoși

Și vinovați, deși Dumnezeu, de mult ne-a iertat...

Dacă necredincioși,

Am respins Mântuirea și Harul, ce El ni Le-a dat!



Un surâs înlăcrimat,ciocănește si el istovit

În suflet...

Sarcastic răspunde,cu-avânt grațios,si-obosit

Un zămbet...

Din apropieri îndepărtate,în zbor a sosit

Cu un sunet

De trâmbiți cerești, tăcute, „timpul potrivit”!



E timpul să leapăd, tot ce credeam că e bine

Și hotărăsc

Să-L ascult, să mă-aplec și să-I cad la picioare;

Să-I dăruiesc,

Să-I închin, să-I cedez și să-I dau fiecare

Copilăresc,

Inocent, vinovat și murdar colțișor de eu și de fire

Și mă căiesc

Din tot ce bate, răzbate și vibrează în mine!



„Azi!” Doar azi este cert și-acuma e timpul

În care,

Fericirii depline, poți să-ți încredințezi sufletul,

Nu mâine!

Acum ai șansa să-ți asiguri, spre veșnicie destinul!

Cine știe

Dacă mâine, nu va fi ultimul azi, chiar sfârșitul!



Azi, pătrunde în nimicnicia mea, infinitul și vine,

Prin Hristos.

Hristos mă cunoaște, mă iubește și mă ține

Atât de frumos,

De gingaș și puternic, în brațele Sale divine

Și măiestuos

Mă conduce, spre limanuri de bucurii nemuritoare

Și depline.



Zaragoza/ 2011

de Ioan Hapca (Ionică)