Poezie Cu ochii deschisi

Doi ucenici mergeau pe-un drum de ţară…

Şi între ei vorbeau neîncetat

De toate câte în Ierusalim se întâmplară,

Cum Domnul lor Isus la moarte a fost dat.



Căci nu trecusera decât trei zile

De când Isus fusese răstignit

Şi ei… speraseră c-al lor izbăvitor avea să fie,

Şi visul li s-a spulberat,

Când pe o cruce Domnul a murit.



Şi tot mergând şi povestind cu jale,

Deodată, lângă ei, apare-un călător

Şi-acesta îi întreabă de ce-au atâta supărare,

Şi ce s-a întâmplat cu-Acela

Pe care ei numitu-L-au Învăţător…



Şi-aflând străinul despre-a lor durere,

Începe-a le vorbi chiar din Scripturi

Şi i-a facut să înţeleagă

Cum Isus pentru ei la moarte trebui să meargă

Şi cum pentru păcatul lumii, pe-o cruce El muri.



Şi-au stăruit cei doi de-acest străin

Să se oprească-n sat, cu ei să înnopteze,

Căci duhul lor se-nviora şi inima în piept le-ardea

Când mintea începu să li se lumineze.



Iar când la masă au şezut toţi trei

La cei doi ucenici… li s-au deschis deodată ochii

Şi iată, au văzut… cine e straniul călător:

Era… chiar Domnul Isus, al lor Învăţător…

Şi o nespusă bucurie i-a cuprins,

Şi au văzut cum Domnul moartea a învins,

Şi-au priceput că-n faţa lor

Stătea al lumii-ntregi Mântuitor…



La fel şi tu… poate că mergi pe-al vieţii drum,

Şi încercarea sau necazul te apasă…

Şi spui cu sufletu-amărât:

“Eu am crezut că Domnul Isus este Viu,

Şi am crezut că nicidecum El nu mă lasă…

Şi iată-mă-n necaz şi în durere,

Cum plâng şi sufăr, şi-amarnic mă frământ,

Şi mă întreb de ce nu-mi dă a Lui putere,

De ce mă simt eu părăsit, şi singur pe pământ?”



Tu, suflet trist, care te zbaţi în trupul de ţărână,

Opreşte-te din plâns, şi în a ta durere,

Privirea ţi-o ridică, şi uită-te în sus:

Prin duhul vei vedea, ce ochiul tău nu vede :

E lângă tine chiar Acela care părea că nu e Viu,

Şi e cu tine Însuşi Domnul,

Şi ţine-n Mâna Sa al tău destin…

Şi ochii de ţi s-au deschis vei înţelege

Că paşii ţi-a vegheat, şi El a mers cu tine,

Şi-atuncea când credeai că totul rău iţi merge,

Strângea a tale lacrimi, şi măsura a tale-adânci suspine…



Iar dacă în al tău necaz,

In duhul, ochii nu ţi s-au deschis,

Să ştii, mai e ceva ce ţi-a rămas:

Să crezi că Domnul ţine ce-a promis,

Să crezi ca El ascultă ruga ta,

Şi vei vedea cum tu primi-vei mângâiere,

Şi suferinţa ta în pace ţi se va schimba.