Poezie Micuţa roabă credincioasă

Micuţa roaba credincioasă

2 Împăraţi 5:1-14



Cândva,-împăratul sirian

L-avea amic pe Naaman,

Un mare general de-armată

Ce-i conducea armata toată.



Era foarte apreciat,

Că multe lupte-a câştigat.

Chiar pacea ce se instalase,

Lui Naaman se datorase.



Era viteaz şi curajos.

Dar ce folos? Era lepros.

Şi boala asta-l ruinase,

Că orişicât de mult umblase



Prin ţări străine, prin cetăţi,

Deşi îi întreba pe toţi

Şi pe bogat şi pe sărac,

El n-a aflat de niciun leac.



Dar cel mai tare îl durea

Că niciodată nu putea

Să se apropie de casă,

Ori de nevasta cea frumoasă



Care aşa mult îl iubea.

"O, Doamne, cât voi mai putea

Singur să fiu, să stau departe

Când inima în mine arde



De dorul şi de dragul ei?"

Asa-şi zicea, de la evrei

Când se-ntorcea cu oastea lui.

Şi pe tot lungul drumului



S-a tot gândit la viaţa-i tristă

Şi tot spera că mai există

Vre-un leac secret, să-l facă bine.

Şi tot aşa, gândind la sine



Şi la draga soţie-a lui,

În spatele alaiului

Îşi aminti un dar că are.

Cât se va bucura de tare



Soţia lui, când va vedea

Ce i-a adus! Din lupta grea

Se-ntorc cu toţi biruitori.

Şi cum făcuse-adeseori,



Îi aducea şi de-astă dată

Un dar. Era o mică fată

Pe care o luase roabă

De la evrei. Şi el se-ntreabă



Cum de nu ţipă, nu se zbate

Aşa, ca toate celelalte?

Ea doar se roagă-ncet şi plânge.

Veşmântul lângă ea şi-l strânge



Şi merge singură, pe jos.

Şi e aşa copil frumos!

Asa-şi dorise el o fată...

Şi iarăşi se-ntristă de-odată.



"Oh, Doamne, oare va putea

Să aibă el aşa ceva?"

El ştie că nu se mai poate...

Chiar şi soţiei, de departe



Îi povesteşte ce-a făcut,

Pe unde-a fost, ce-a mai văzut...

Faţa şi-o ţine-acoperită.

Cât şi-ar dori, măcar o clipă



S-o strângă-n braţe! Dar nu vrea

S-o-mbolnavească şi pe ea!

...Dar, n-are rost să se-ntristeze.

El trebuie s-o protejeze!



Tot legănându-se în şa

Şi cugetând la viaţa sa,

Se-apropia încet de casă.

Intră-n clădirea cea retrasă,



Unde el singur locuia.

Of! Chiar şi asta îl durea

Şi-l chinuia atât de tare!

El, general, om aşa mare,



Să stea singur şi părăsit!

Că nimeni n-ar fi îndrăznit

Să vină, nici chiar să-i slujească.

Şi nici mâncare să-i gătească



N-ar fi putut, în niciun fel

De n-ar fi fost, la fel ca el,

Bolnav de-aceeaşi boală cruntă

Un slujitor, care-l ascultă



Şi îi slujeşte ne-ncetat.

Doar el îi este devotat.

Acum, l-a trimis cu solie

Pentru iubita lui soţie



Căci vrea să afle despre ea

Cum s-a simţit în lipsa sa.

Şi vrea să ştie mai degrabă

De i-a plăcut micuţa roabă



Ce i-a adus-o din Iudeea.

Şi aşteptând, zări femeia

Care-i aducea veşti de-acasă.

Era atât de bucuroasă



Şi-i făcea semne mari, cu mâna

Să vină iute, că stăpâna

Avea să-i dea o veste mare.

O şi zări; Iat-o, c-apare



Pe malul celălalt de lac.

"O, Doamne, cât de mult o plac!

Merge atât de graţioasă

Şi s-a făcut şi mai frumoasă!



Ah, cât de fericit aş fi

Dacă nu ne-ar mai despărţi

Apa aceasta blestemată!

Aş trece-o-înnot...Dar niciodată



În lac nu voi mai înota;

Ar fi-n pericol draga mea!

Voi sta în veci pe malul ăsta,

Să nu-mi îmbolnăveasc nevasta!"



Aşa gândind, merse grăbit

Pe mal, şi-acolo s-a oprit.

Soţia lui, nerăbdătoare,

Strigă la el în gura mare



Spunând că boala lui cea rea,

Iată, se poate vindeca!

Micuţa roabă credincioasă

Ce i-a trimis-o el acasă,



I-a spus cum că în ţara ei

Este proorocul Elisei.

Se zice că a vindecat

Pe mulţi, ba chiar a înviat



Pe-un băieţel, care-a murit!

El o să poată, negreşit,

Să îi dea şi lui vindecare.

Să meargă deci, să ia scrisoare



De la-împărat, că-i e amic,

Să nu-ntârzie niciun pic,

Ci să plece-n Samaria,

Unde acel prooroc trăia.



Şi Naaman a amuţit

Când marea veste-a auzit.

N-ar fi crezut, de nu-şi vedea

Soţia, cum se bucura.



Şi cât era ea de convinsă!

Că apa, cât era de-ntinsă,

Dispăru parcă dintre ei!

Şi el vedea doar ochii ei



Cum străluceau de bucurie.

"Dacă tu zici, aşa să fie!"

Şi Naaman plecă degrabă

Luând o caravană-ntreagă



Cu bogăţii: aur, argint,

Dar şi multe haine de schimb

Să le dea-n dar proorocului

Ca să-l scape de boala lui.



Şi împăratul sirian

A scris celui samaritean:

"Pe generalul meu cel brav

Eu ţi-l trimit, că-i grav bolnav



Să-i vindeci lepra de pe el,

C-am auzit că-n Israel

Aveţi prooroci vindecători.

Şi dacă tu nu vrei să mori



Cu toţi proorocii care-i ai,

Îţi zic: astăzi porunci să dai

Să-l vindecaţi!" "Oare sunt eu

Puternic, cum e Dumnezeu?"



Zise-împăratul supărat

Şi hainele şi-a sfâşiat.

"Desigur, se leagă de noi,

Doar ca să-nceapă alt război!"



Dar Elisei trimise veste

La împărat, zicând că este

Un Dumnezeu mare şi sfânt,

Stăpân pe cer şi pe pământ



Şi-acesta poate vindeca.

Deci să-l trimită, dacă vrea,

Pe Naaman, la el acasă.

Aşa făcu. Ceata aleasă



Cu carul şi cu caii lui,

Opri-n poarta proorocului.

Acesta, sluga şi-a trimis

Şi generalului i-a zis



(Fără să-i ia măcar un ban)

Să meargă până la Iordan.

De şapte ori dac-o intra

În apa lui, s-o vindeca.



Dar Naaman s-a supărat

Şi n-a crezut. El a plecat.

Dar slujitoru-i devotat

S-a dus la el şi l-a-ndemnat



Să facă tot ce i s-a spus.

Şi Naaman atunci s-a dus.

De şapte ori s-a cufundat

În apă, şi s-a vindecat!



Ieşi din apă sănătos.

Parcă visa un vis frumos!

Nici nu-i venea măcar a crede

Că-i adevăr, ceea ce vede.



S-a-ntors acasă bucuros

Şi-a devenit om credincios

Acestui mare Dumnezeu

Ce l-a scăpat de chinul său.



A fost atât de fericit!

Mi-nchipui: nici nu s-a oprit

La malul lacului! Călare

Intră, şi-apoi, în apa mare



A chiuit şi a strigat!

Ca un copil s-a bucurat.

În fericirea lui cea mare,

Nu mai gândea nici ce grad are!



Soţia lui l-a-ntâmpinat

Şi-au plâns, şi s-au îmbrăţişat

Şi nimeni n-ar putea să spună

Ce bine le era-mpreună!



Micuţa roabă credincioasă

S-a reîntors , la ea acasă,

La neamul şi poporul ei.

Noi, azi, citind povestea ei,



Slavă îi dăm lui Dumnezeu

Căci minunat e planul Său!

El, slujitori îşi poate face

Şi din copii. Nimic nu tace



Din tot ce Domnul a creat

În chip aşa de minunat.

Când Domnul vrea să poruncească,

Şi pietrele pot să vorbească!



Dar tu, creştine, poţi să taci

Şi poţi, nimica să nu faci

Când nu un om, ci lumea-ntreagă

Ca să se vindece aleargă



Numai la falşi vindecători?

Repetă-le, de mii de ori,

Că poate să dea vindecare

Doar Dumnezeu, cel sfânt şi tare



Şi că de boala cea mai grea,

Hristos doar, poate vindeca!

El a murit pentru păcate

Ca să scăpăm cu toţi de moarte.