Poezie Plecare de sosiri

Petrec, petrec stoluri de păsări

Şi ele iar pleacă subit

Ca mărţişoare cum, mirese

Au frunze sângerii la gât.



Mă părăsesc ca-n zvon de goarnă

Şi tot se duc, se duc, se duc

Cum tihna veştedă de toamnă

Bate-n uscate foi de nuc.



Ar trebui să-mi simt pustiul

De-atâtea părăsiri, plecări,

Că-mi rup din mine azuriul

Şi-l duc pe-aripe-n depărtări.



Dar nu sunt toamnă solitară

Încărunţită în senin –

Spre viaţa mea de primăvară

Păsări îmi vin şi vin, şi vin.



Nu vreau să ştiu „de ce” şi „pentru”,

Nu calculez, nu mă socot:

La două zboruri sunt un centru

Şi doar să cuvântez mai pot.



În dreapta-mi trage o aripă,

Izbeşte-n stânga alta dur

Lovind în secole de clipă,

Împrăştiindu-le în jur.



Soseşte zborul cum şi pleacă,

Sunt început ori sunt sfârşit?

Privirea-mi sinceră se-neacă

În oceanul infinit.



Că-s dor tomnatec de plecare,

Că sunt un cânt de-mbobociri -

Se-nalţă-n mine zburătoare

Şi vin cu-aripile iubiri.



Sunt o plecare de sosire,

Un început fără final

Şi nu ştiu ce mărturisire

Îşi are rolul principal.



Tot mi se dă fără de margini,

Tot dau fără să cer un cost;

Tremură tinere imagini

Nemaigăsind aici un rost.



Căci nu am când să caut stime

Tot arătându-mă superb...

Coboară-n mine inimi, inimi

Cu ochi copilăreşti de cerb.



Nu vreau valori de simţăminte

Cum pot să dau nu pot să cer...

Iubind, pleacă şi vin cuvinte,

Iar eu în mijlocul lor sper.