Poezie O, deșertăciune* a deșertăciunilor

O, deșertăciune* a deșertăciunilor



"O, deșertăciune* a deșertăciunilor!"

Scria cândva Eclesiastul.

Un neam trece, altul vine,

Pământul veșnic rămâne.

Ziuă, lună, noapte, soare,

Totul apune, totul răsare.

Vântul suflă, râul curge,

Marea însă nu se umple.

Totul este-o frământare.

Tot se-aude, se vede-n zare,

Nimica nu-i nou sub soare.

Tot ce-a fost şi-acuma este,

Sau de nu, va fi de mâine.



Genereții, generații,

S-au perindat sub constelații;

Venit-au, rămas-au în trecut,

Noi generații s-au născut.

Și noi vom trece la fel ca ei,

Ștearsă urma ne va fi sub cer,

Așa cum soarele răsare-n zori,

Și se ascunde-n apusul serii,

Ca în ziua următoare - zorii,

Să o ia de la-nceput și norii.

Așa se-ntâmplă și cu noi,

Venim, plecăm, alții vin la rând,

Predăm ștafeta vieții,

Și a călătoriei pe pământ.





Suntem vântul care umblă,

Ocolind pământul întreg.

Se întoarce, se ascunde,

Apoi, o ia de la-nceput

Întocmai ca peștii-n mare,

Prinși în nimicitoarea mreajă;

Așa ca păsările cerului,

Prinse-n lațul vânătorilor.

Așa este-n lume omul

De nimic nu este sigur.

Fără credința-n Domnul

Nu-i stăpân pe a sa suflare.

Ziua morții n-o cunoaște,

Nu știe cum s-o oprească.



Om păcătos, fără de minte,

Ce folos ai din ce-agonisești

Obosit, de cât trudești?

Și aduni mereu, mereu,

Zii, cu tine ce-ai să iei,

Din tot ce strângi aici,

Atunci când ai să pleci?

Ai văzut cum se nasc toți:

Goi, cu nimic în pumni;

Ai văzut cum pleacă toți,

Nimic nu duc cu ei.

Căci în slavă totu-i ceresc,

Acolo nimic nu va intra,

Din ceea ce-i pământesc.



Nu fii om fără de minte,

Nu alerga s-aduni averi,

Ce molia le distruge.

Nu te lăsa prins în mreji,

Nu aduna ce e lumesc,

Încrede-te-n Dumnezeu.

Adună tot ce-i ceresc,

Multe- multe bogății,

Pentru slăvile cerești.

Atuci când mărețul Mire,

Va veni pe nori cu fală,

Să fii și tu printre acei,

Aleși ca să plece-n slavă.



Nu uita creștine dragă,

Azi, de Făcătorul tău,

Acum, cât ești tânăr,

Mâine fi-va prea-târziu...

Un bătrân neputincios,

Și-ai să spui că nu mai poți.

Pentru că așa e-n lume,

Funia de argint se rupe,

Vasul de aur se va sparge,

Când totul se-ntunecă,

Mâinile, paznicii casei,

Încep ca să tremure,

Picioarele, acum tari,

Mai târziu, se-ncovoaie;

Dinții, buni măcinători,

Vor începe ca să cadă;

Ochii, azi buni vegheatori,

Vor începe să nu vadă;

Iară buzele și gura,

Curând se vor închide,

Petru totdeauna...



O, deșertăciune*a deșertăciunilor,

Tot ce vezi, ce te-nconjoară,

Totul e nimic sub soare,

Toți avem un început,

Toți avem și un sfârșit.

Dacă vrei ca să câștigi

Viața fără de apus,

Teme-te de Cel de sus,

Păzește-I poruncile,

Urmărește-I urmele.

Iată, vine judecata!

Poartă-n suflet dragostea,

Faptele bune în toate,

Pocăiește-te creștine,

Pregătit să fii mereu

Pentru Acela care vine,

Pentru Dumnezeu.



ALGHERO/31/11/2011