Poezie Veghere (1)

Un cântec de jale răsună-n ecou

ce poartă în el pecetea durerii

şi notele urcă înspre Dumnezeu

suspinul din versu-ntristării.



Doar duhul mai ţine fiinţa-n veghere

când noaptea coboară pe ea ca un nor.

Trupul e slab şi fără putere

dar duhul e treaz şi stă veghetor.



Şi-aduce-n odaia cuprinsă de noapte

miresme uitate şi cer de comori

iar pleoapele grele ce dorm legănate

primesc vindecare şi sfinte vederi.



Fiinţa trezită din dulcea-amorţire

tresare şi plânge că a aţipit

şi locu-şi reia veghind în slujire

cu post, rugăciune şi duh înnoit.



Veghează şi-aşteaptă... Aşteaptă să sune

trompeta Iubirii ce o va chema

să-i fie Mireasă şi să se cunune.

În zbor amândoi îşi vor pierde urma...



Galaţi, 11 Octombrie 2012

Cristina Magdalena Frâncu