Poezie Singurătatea (1)

Prin fulguielile de umbre

Mă trece Calea hotărât;

Sunt gata cerberii să turbe

Că-n seamă nu-i iau cât de cât.



Tot scârţâiesc fântâni cu ciuturi

Tradiţionale atârnând,

Iar lilieci vânează fluturi

Catifelaţi în zbor şi-n gând.



Chemarea Vieţii mă atrage

Şi-ascult de proaspătul ei glas

Prin viscolirea de imagini

Tivite-n sumbru gros şi gras.



N-am ezitări de dibuire-n

Obscurităţile ce cresc

Ori să m-atingă vre-o mâhnire

Cu zvonul traiului firesc.



Ninsori de bezne-s orişiunde

Şi înainte şi-n trecut,

Mă-mpiedic vise muribunde

De cineva zvârlite-n lut.



Râvneşte inima-mi să spere,

Nu trag o clipă îndărăt,

Limbi mă orbesc de întuneric

A fulguindului omăt.



Singurătatea mă-mpresoară

Cu bolile-i fără de leac:

Sunt singur iar, a câta oară...

Sunt singur şi iar tac... iar tac.



În tihna molcomă de noapte

Împrăştiată prin tăceri

Surâde Luna-n pete coapte

Cu care-mi oblojesc dureri.



Dureri de căi necontenite

Prin părţi cu troiţe de rugi,

Dureri de gânduri nerostite

Măcar din tine-n tine fugi!



Că fulguirea să se stingă

N-are de gând turnând din nou,

Că-nsingurarea iar mă strigă

Cu vocea fostului ecou.



În certitudinea Dreptăţii

Începi să crezi tot mai puţin,

Muţenia singurătăţii

În suflet picură venin.



Speranţa mai că nu apune –

Eşti unul şi-asta-i foarte greu...

Dar Glasul cunoscut îmi spune:

„Tu eşti cu Mine, dargul meu!



Nu ai credinţă doar deprinsă

Cu-nvăţăturile ei reci...

O lume a rămas învinsă –

Şi chiar de tine n-ai să treci?!”