Poezie Sunamita

Sunamita

2 Împăraţi 4:8-37, 8:1-7



Proorocul Elisei trecea

Printr-o cetate. Se numea

Sunem. Şi o doamnă bogată

Era aşa de încântată



Că întâlneşte un prooroc,

Încât n-a ezitat deloc

Să-l cheme chiar la ea acasă

Să-l găzduiască, să-i dea masă



Şi oridecâteori trecea

Pe-acolo, la ea se oprea.

Cu bucurie zăbovea

Câteva zile-n casa sa.



Femeia i-a zis soţului:

"Acest om sfânt e-al Domnului

Cel Prea Înalt, mare prooroc.

Eu cred că n-am greşi deloc



O cameră de-am construi

Să fie-a lui, când va veni."

Bărbatul ei s-a învoit

Şi la etaj, i-au construit



Odaia, ca în ea să stea.

Au pus ce-i necesar în ea

Şi când proorocul a sosit

A fost aşa bine primit,



Încât acesta, încântat,

În sinea lui s-a întrebat

Vre-un bine de i-ar putea face.

Şi o-ntrebă. Văzând că tace,



Proorocu-n sinea lui gândi:

"Femeia nu are copii!"

Şi-i zise: "De la Domnul ştiu

Că vei primi în dar un fiu.



Să crezi şi să nu-ţi fie teamă!

La anul, vei fi şi tu mamă!"

"Oh, domnule, nu m-amăgi,

Că eu nu pot avea copii!



Mi i-am dorit atât de tare!

Ăsta-i un adevăr ce doare,

Care mă macină mereu

Însă, nu mi-a dat Dumnezeu!



M-am învăţat cu acest gând

Şi nu mai vreau să mă frământ.

Nici nu mai vreau în van să sper.

Nu-mi da nimic, eu nici nu cer!"



Dar Elisei rosti din nou:

"Eu nu vreau să-ţi fac niciun rău

Şi nu te mint, e-adevărat

Ce Dumnezeu mi-a arătat!"



Şi chiar aşa s-a şi-ntâmplat!

Că Dumnezeu un fiu i-a dat.

...Vremea trecu, crescu băiatul

Bun şi cuminte cum nu-i altul.



Într-o frumoasă zi de vară

Băiatul se plimba pe-afară.

Se duse pe la tatăl lui

La seceratul grâului.



Era-ncântat de tot ce vede

Că taică-su, nu putu crede

Că e bolnav atât de tare

Când se plângea capul că-l doare



Însă văzând că-i este rău,

Îndat-a spus robului său

Să-l ia şi să îl ducă-acasă,

Poate aşa, durerea-l lasă.



Şi mama lui l-a îngrijit,

L-a mângâiat, l-a oblojit,

Dar cu nimic n-a reuşit

Să-l scape . Şi el a murit.



Ce chin cumplit pe biata mamă!

Nici n-a putut vorbi de teamă.

Bărbatului atât i-a spus:

"Plec repede pe munte sus



Să-l întâlnesc azi pe prooroc."

Şi n-a mai zăbovit deloc.

Iar altceva, nimic n-a spus.

Ci iute, pe-un asin s-a dus



Să-i spună tot necazul său

Proorocului lui Dumnezeu.

Căci altui om, degeaba-i spui!

Că nu stă în puterea lui



Să-ţi ia necazul, ori să-ţi dea

Ceva, ce poate mângâia

Şi nici ce poate alina.

De-aceea,-n gând îşi zise ea:



"Nimeni nu-l va putea-nvia

Pe fiul meu, comoara mea!

Doar Dumnezeul cel prea sfânt

Ar mai putea, printr-un cuvânt,



Să-mi mai aline din durere

Ori, poate, să-mi mai dea putere.

Nu are rost să stau să plâng!

Cu cât mai repede ajung



Cu-atât mai bine poate fi!

Oh! Tare-i greu când ai copii...

De-aceea nu -ndrăzneam să sper

Şi nu aveam curaj să cer."



Asa-şi zicea femeia-n gând

Şi măgăruşul îndemnând,

Din nou spre munte se grăbi.

Niciun moment nu se opri.



Îi se părea că vremea trece

Încet, o oră e cât zece!

Proorocul, chiar din depărtare

Văzu că e grăbită tare.



Şi îl trimise-n fuga mare

Pe slujitor, să vadă ce-are,

De ce vine în aşa grabă?

Are necaz, are vreo treabă



Urgentă, de zoreşte-aşa?

Ea nici măcar nu se uita

La el, ci iarăşi se grăbi.

Din alergare se opri



Doar când ajunse la prooroc.

Şi nu putu vorbi deloc,

Doar îi căzu jos la picioare

În disperarea ei cea mare

.



Şi zise: "Ţi-am spus că mă tem

Numele Domnului să-l chem!

Căci iată, fiul mi-a murit.

De-aia, să-l cer, n-am îndrăznit!"



Proorocul s-a cutremurat

Şi Domnului s-a închinat.

El l-a trimis pe slijitor

Să-i dea degrabă ajutor.



Ghehazi o luă-nainte

În gând, rugându-se fierbinte

Pentru copil şi mama sa,

Ca Dumnezeu să i-l redea.



Femeia-însă, n-a vrut deloc

Să plece fără prooroc

Şi-a zis: "Mi-e martor Dumnezeu

Că orişicât mi-ar fi de greu,



Nu plec, de nu vii tu cu mine!

Că ştiu că Domnul e cu tine

Şi numai dacă Domnul vrea,

Vei mai putea face ceva!"



Şi Elisei a înţeles.

Alăturea de ea a mers

Pân-au ajuns acas' la ea.

Ghehazi, încă se ruga,



Însă nimic nu reuşise.

Copilul tot nu se trezise.

Femeia a avut dreptate;

Nu prin oricare om se poate



Miracole să facă Domnul,

Că suflet păcătos e omul.

Doar cel ales şi curăţit

De Domnul, este folosit.



Şi Elisei a fost aşa,

Iar Dumnezeu îl ajuta.

Văzând copilul mort pe pat,

Singur proorocul a intrat



Şi s-a rugat necontenit.

Apoi trupşorul a-ncălzit

Şi iarăşi s-a rugat fierbinte

Iar Domnul a luat aminte



La ruga marelui prooroc;

Copilul a-nviat pe loc!

A strănutat de şapte ori,

Apoi clipi din ochişori



Şi se trezi la viaţă iar.

O, Doamne, ce belşug de har

Ai revărsat peste o mamă

Străpunsă de dureri şi teamă!



Nimeni nu poate să redea

Ce fericire-a avut ea.

Nici nu-nţelegem ce credinţă

Avea, dac-a fost cu putinţă



Să-i facă Domnu-aşa un dar

Şi să-şi reverse-atâta har!

Şi ce nădejdi nestrămutate

Avu, crezând că Domnul poate



Să treacă peste legi şi fire

Ca să-i aducă izbăvire!

El şi pe noi ne poate scoate

Din întuneric şi din moarte.



Femeia fiul şi-a luat

Şi Domnului i s-a-nchinat,

Nu a uitat slavă să-i dea.

Apoi, în toată viaţa sa,



Ea a putut mereu să fie

O glorioasă mărturie.

Despre tot ce i s-a-ntâmplat

A spus şi unui împărat.



În Dumnezeu s-a încrezut

Iar El, în orice amănunt

Al vieţii, grijă i-a purtat

Şi ea l-a binecuvântat.



Când Dumnezeu îţi face bine,

Să nu ţii numai pentru tine

Ci mergi şi altora să spui

De harul şi-ndurarea Lui!





Femeia-aceasta din Sunem

Ne-nvaţă ca să nu credem

Nicicum , în amăgiri deşarte,

Care nu pot scăpa de moarte.



Să n-aşteptăm din altă parte,

Ceea ce numai Domnul poate.

De boli, necazuri, orice-ar fi,

Doar Dumnezeu ne-o slobozi!



Numa-n Hristos şi jertfa Sa

Putem şi noi a ne salva.

Doar El le-a biruit pe toate

Călcând victorios pe moarte!



Ca Martei şi nouă ne-a spus

Mântuitorul sfânt, Isus:

"EU SUNT VIAŢA ŞI-NVIEREA!

Moartea nu va avea puterea



Ca să ne ţină robi în ea,

Fiindcă Hristos ne va-nvia

Şi unde-i El, vom fi şi noi

În ziua-aceea de apoi!