Poezie Când mi-ai descoperit lumina

Când mi-ai descoperit lumina

şi Te-a văzut privirea mea,

nici gura mea nu poate spune,

nici gândul, ce frumos era.



Te-ador, Lumină neprivită,

Te-ador, Cuvântul nemaispus,

Te-ador, Iubire negrăită,

Te-ador, Isus, Te-ador, Isus…



De-atunci, de dăţi nenumărate

mi-mprospătezi acelaşi har,

dar graiu-i mai fără putere

şi gându-i mai fără hotar.



Când mă ridic, îmi pare totul

aşa uşor de strâns la sân,

dar aripile ostenite

curând mă lasă – şi rămân…



Privesc, – şi ochii-ncep să doară,

ascult, – şi auzul nu mai vrea,

gândesc, – şi gândul oboseşte,

rog inima, – dar zace grea…



Şi când din nou revin la toate,

îmi pare tot ce-a fost un vis

ascuns pe după Frumuseţe

cu un zăvor de soare-nchis…