Poezie Văduva din Sarepta

. Văduva din Sarepta



1 Împăraţi 17



Lângă Sidonul depărtat

Era Sarepta, o cetate

Ce nu avea un trai bogat,

Căci seceta arsese toate



Recoltele din acel an

Şi foametea se instalase.

Nu se făcuse grâu în lan,

Iar pe imaşuri se uscase



Şi iarba.Deci nu mai erau

Nici animale. Lipsă mare

Era. Cu toţii sufereau

Şi nu vedeau nicio scăpare



Căci seceta se tot lungea

Şi vreo câţiva ani grei trecură

Iar un om sfânt proorocea

(Şi adevăr avea în gură,



Căci Dumnezeu îl inspira.)

Şi el spunea cu stăruinţă

Că foamea va continua

Fiindcă e lipsă de credinţă.



O văduvă, care trăia

Chiar în Sarepta, în cetate,

În casa ei nu mai avea

Nimic, că terminase toate



Rezervele ce le-a avut.

Avea o mână de făină

Şi-un strop de untdelemn. Atât.

Viaţa nu-i mai era senină



Şi mai ales, se întrista

Că nu avea cu ce să-l crească

Pe copilaşul ce-l avea.

Nu mai avea cum să-l hrănească.



Va face-o turtă, vor mânca,

Iar apoi, Dumnezeu să facă

Ce-o vrea! Ei sunt în mâna Sa.

Apoi, n-a mai putut să tacă;



Un plâns amar o îneca.

Plecă. Voia să n-o zărească

Copilul , cum se căina.

Doar astăzi o să-l mai hrănească;



Mâine, probabil, vor muri.

Plecă s-adune vreo trei lemne

Să coacă turta. Tresări

Când un străin părea s-o cheme.



Privi spre el; era prooroc,

C-avea manta deosebită!

Mirată, a rămas pe loc,

Însă a fost şi mai uimită



Când omu-acela i-a cerut

Întâi, pentru că-i era sete,

Puţină apă de băut.

Apoi, fără să mai aştepte,



Ceru ceva şi de mâncat.

La început, tăcu sărmana.

Raspunse-apoi cu un oftat .

Lăsând de-o parte jena, teama,



Îi povesti plângând că ea

E văduvă şi e săracă

Şi chiar nu are ce să-i dea!

Mai are doar cât să mai facă



O turtă pentru fiul său,

Apoi, nu ştie ce-o să fie...

Poate-o ajută Dumnezeu...

Că n-are altă bucurie,



Decât pe bietul ei băiat

Să-l vadă sănătos şi mare!

Şi slobozi iar un oftat.

Însă proorocul, cu glas tare



Îi prooroci: "Azi fă aşa:

Mergi repede şi turta-ţi coace,

Dar adu-mi întâi partea mea

Şi apoi, Dumnezeu va face



Minune mare-n viaţa ta:

Făină-n oală o să fie,

Uleiul nu s-o termina

Până ce-n ţară bogăţie



Va fi, căci Domnul vă va da

Ploi mari şi binecuvântate

Şi lipsuri nu veţi mai avea.

Viu este Domnul, astea toate



Eu le rostesc din partea Sa."

Femeia asculta uimită.

Plecă apoi, făcând aşa

Şi n-a mai fost neliniştită



Că totul s-a-ntâmplat aşa.

Faina n-a lipsit din oală,

Uleiul tot la fel era

Şi casa nu mai era goală,



Fiindcă proorocul n-a plecat,

Ci-a locuit cu ei o vreme.

Domnul i-a binecuvântat

Şi n-au avut a se mai teme



De foamete, ori altceva.

Dar dup-un timp, veni durere

Şi alt necaz în viaţa sa.

Fiul, singura-i mângâiere,



Atât de greu se-mbolnavi,

Încât aşa, pe negândite,

Închise ochii şi muri.

Iar lacrimi, chinuri negrăite



Peste sărmana văduvă.

"Om sfânt, de ce-ai venit la mine?

Că uite, Dumnezeu îmi dă

Răsplata.Vine peste mine



Urgia, c-am păcătuit!

Iar tu, i-ai amintit de mine.

Mai bine nu te-aş fi primit!

Ce am a face eu cu tine??"



Proorocul însă, s-a rugat

Lui Dumnezeu ce totul poate.

Copilu-n braţe l-a luat

Şi-a zis aşa: "Chiar şi din moarte



Domnul ţi-l poate-înapoia!

Tu roagă-te şi ai credinţă."

Apoi l-a luat-n odaia sa

Şi s-a rugat cu stăruinţă



Iar Dumnezeu l-a ascultat;

A săvârşit minune mare

Şi fiul ei a înviat.

Ce mare binecuvântare!



Atât de mult s-a bucurat

Femeia, de-o aşa minune!

Pe Dumnezeu a lăudat

Şi a-nceput la toţi a spune



Ce minunat e Dumnezeu

Şi cât de bun, cu cei ce-ascultă .

Le dăruie din harul Său

Şi binecuvântare multă.



Ce mare har s-asculţi de Domnul

Şi să-i dai lui puţinul tău!

Şi cât de fericit e omul

Ce-ascultă de cuvântul Său!



Pentru că Domnul nu rămâne

Nicicând, vreunui om , dator

Ci binecuvântare-i pune

Şi astăzi, şi în viitor.



Îi dă de mii de ori mai multe

Decât a dat el Domnului

Dacă e gata să asculte

În totul, doar de voia Lui.



El totdeauna bucurie

Şi pace multă va avea

Şi o întreagă veşnicie

Cu Domnul se va bucura.