Poezie La poarta mare a Sfintei Îndurări!

La poarta mare a Sfintei Îndurări

Sunt ani buni de când aşteaptă

Un om firav, cu trupul numai răni

Când urcă, când coboară-o treptă.



Cu multe lacrimi, ochii îi sunt plini

Şi-n gură simte doar venin amar

Crunte lovituri de peste tot îi vin

E slab şi mic, se apără, dar în zadar.



La poarta mare a Sfintei Îndurări

Cerşeşte, măcar o zi fără durere

Ulei, balsam, vindecător de răni

Un scut, un adăpost în zile grele.



O rază de lumină binefăcătoare

Un strop de apă, forţa să-i redea

O mângăiere când durerea-i mare

Pace şi linişte în viaţa sa mai vrea.



Tânjeşte şi după un cer liniştit

O cât ar vrea să fie un pic fericit!

În armonie să trăiască să fie iubit!

De-ai săi cei dragi, acei ce i-a dorit.



O singură speranţă îl mai ţine

Credinţa, că i se va face milă

Lui Dumnezeu, Acel ce vine

Să ierte şi să spele orice vină.



La poarta mare a Sfintei Îndurări

Un om sărman, rănit, zdrenţuit rău

Speră că Tatăl răspunde la chemări

Ajutor îi va da. Acel om, sunt eu!



Amin

18.01.2012 Dicomano-Firenze