Poezie Cad frunze, vise...

Cad frunzele, cad visele uitate

În locuri de-unde nimeni nu se-ndeamnă...

Cad frunzele de vânt împrăștiate

Rostogolindu-și aurul prin toamnă.



Parfumul de căderi vrea să te-mbete

Mirozne-mprăștiind pe Calea lungă

Și parcă fug pe drumuri siluiete

De undeva înspre ceva s-ajungă.



E trist chiar de ninsoarea nu te doare –

O moarte nu aduce bucurie,

Dând la o parte razele de Soare

Cați încă fremătări de viață vie.



Trecând peste covoarele aprinse

De flacăra din purpura aramei

Cu talpa calci împrăștiate vise

Ce n-au trecut bunăvoința vamei.



Uitarea înălțările le curmă

Cum pedepsiți sunt făcători de rele

Și parcă ai lăsat o țară-n urmă

Hotarul când îl treci fără de ele.



Prin viscole de doruri și ispite

Pași-ți zidesc cărarea printre clipe,

Încă nu simți noi vise-nmugurite,

Dar știi că ele-și pregătesc aripe.



Ce-atâta fremătare vor deschide

Spre curcubeu-aripelor senine,

Ci câte-n chibzuințele aride

Năluci s-or pierde iarăși din lumine.



Și necătând la doine și orații

Vor fi domol omise de la gânduri,

Cum patria își plânge emigranții

Și sufletul le-a pierde printre rânduri.



Cad frunze din copaci și amintire

În toamne de uitări și neîntoarceri

Și nu-nțelegi: se pierde din iubire

Ori, dimpotrivă, se câștigă-n pace.