Poezie Abigail, femeia înţeleaptă

Abigail, femeia înţeleaptă

1 Samuel 25.



Pe vremea când îl hărţuia

Saul , cu ură-nverşunată,

David şi cu armata sa

Se ascunseseră odată



Într-un pustiu, numit Paran

Trăind în lipsuri şi în teamă.

Acolo,-n fiecare an

Venea un om-Nabal îl cheamă.



Nabal era tare bogat;

Avea turme nenumărate,

Dar era rău şi îngâmfat

Şi nu trăia după dreptate.



Venea să-şi vadă turmele,

Căci le păşteau ciobani pe câmpuri

Şi ca să-şi tundă oile,

C-avea trei mii, în multe cârduri.



David şi cu oamenii săi,

Îi întâlnise prin câmpie

Însă nu i-a lăsat nici răi

Şi nici apucători să fie.



Una măcar nu a lipsit

Din oi, din vite sau din capre,

Fiindcă oştenii le-au păzit,

Le-au stat ca zid şi zi şi noapte.



De-aceea, David se gândi

Vreo zece tineri să trimită.

Îi învăţă, îi sfătui,

Bogatului Nabal să-i zică



Să dea ce-l lasă inima,

Că în pustiu n-aveau mâncare.

S-au dus. Nabal chiar petrecea,

Tăiase vite, era mare



Belşug la el, însă n-a vrut

Nimic să dea oştii flămânde.

Ba, chiar le-a şi răspuns urât.

A zis: "De unde până unde



Am ajuns eu ca să hrănesc

Nişte hoinari şi răzvrătiţi?

Plecaţi! Că nici nu mă gândesc

Să dau ceva. Cum îndrăzniţi?"



Solii lui David s-au întors,

I-au spus tot ce Nabal zisese

Că nici nu i-a primit frumos

Şi că nimic nu le dăduse.



Atunci, David s-a mâniat,

Şi-a luat oşteni, vreo patru sute

Şi să-l distrugă a plecat

Pe-acel Nabal fără virtute



Ce n-a ştiut a preţui

Tot ajutorul ce primise.

Însă o slugă, povesti

În amănunt, ce se-ntâmplase



Abigailei, ce era

A lui Nabal bună soţie

Şi-i spuse: "Vezi, că viaţa ta

Ca şi a noastră, o să fie



Distrusă, pentru că Nabal

N-a vrut să fie om de treabă!

Acum, desigur, ca un val

David, cu-armata sa întreagă



Va năvăli şi vom pieri,

Că David a avut dreptate!

Acum, vezi , dacă vei reuşi

Să mai repari acestea toate!"



Abigail iute s-a dus,

Că era tare înţeleaptă,

Dar şi frumoasă, (nu v-am spus)

Avea şi o purtare dreaptă.



Repede pus-a pe asini

Tot ce găsise de mâncare

Şi pe-o cărare, printre spini,

Ea coborî, grăbită tare



Să-i iasă lui David în drum

Şi să îi ceară şi iertare

Pentru ce-a zis acel nebun

Ce-i este soţ. Din întâmplare,



Ea n-a ştiut că au venit

Solii la ei, mai înainte,

Că sigur i-ar fi omenit!

Şi tot aşa,-n bune cuvinte



Pe David ea l-a potolit

Cu vorba ei cea înţeleaptă,

C-a reuşit şi l-a-ntâlnit.

Şi el, văzând-o că e dreaptă,



Primi ce-i adusese ea;

Un dar, făcut cu dărnicie

Şi-i zise că de nu venea,

Tot ce aveau, era să fie



Distrus până a doua zi!

Că a oştenilor mânie

Nimic n-o poate stăvili!

Dar binecuvântată fie



De Domnul, că l-a-mpiedicat

În acea zi, măcel să facă.

Şi ea l-a binecuvântat.

Slugilor ei, le-a spus să tacă,



Să nu afle Nabal cumva

Unde-a fost ea, şi ce făcuse

Fiindcă Nabal, turbat era

Pentru c-aşa de mult băuse,



Încât nu mai ştia nimic;

Nici ce-a făcut, nici ce zisese.

Doar se distra, fără vre-un pic

De grijă, ori măcar să-i pese



C-averea toată-ar fi putut

S-o risipească-ntr-o clipită

Şi viaţa toţi şi-ar fi pierdut

De n-ar fi fost ea pregătită



Să mijlocească pentru el

Şi pentru casa lor întreagă!

N-a spus nimic Abigail.

N-ar fi putut el să-nţeleagă



În ce pericol s-a aflat!

Abia-n a doua dimineaţă

I-a povestit ce s-a-ntâmplat.

Aflând, inima îi îngheaţă



Şi de-aşa veste-ncremeni

Nabal. În zece zile dup-aceea,

El n-a mai rezistat. Muri.

Rămase văduvă femeia



Care s-a dovedit a fi

Şi înţeleaptă, şi frumoasă.

De-aceea, David se gândi

C-aşa nevasta credincioasă



E demnă şi de-un împărat.

Şi-a trimis solii înc-o dată

Să-i spună că-i va fi bărbat

Dacă-l acceptă. Ea, mirată



De-aşa o veste, a primit.

S-a dus la el cu bucurie

Şi cei doi, s-au căsătorit.

Abigail i-a fost soţie



Bună şi demnă, tot aşa

Cum era, când o cunoscuse.

Şi David a avut cu ea

Un fiu, că Domnul nu uitase



De viaţa ei tristă şi grea

Pe care-a dus-o înainte.

De-aceea, s-a-ndurat de ea

Şi i-a dat multe daruri sfinte.



Că iată, astăzi, noi citim

De viaţa ei în sfânta carte,

Ca să-nvăţăm să preţuim

Tot ce Domnul ne face parte.



Chiar şi-n necaz şi viaţă grea

Noi să ne facem datoria

Şi Dumnezeu ne-o mângâia

Şi vom avea şi bucuria



De-a fi mireasa lui Hristos

Ca împărat când o să vină

El, cel mai bun şi mai frumos,

Ne va lua sus, în lumină



Să fim cu el în Paradis

Unde nu va mai fi-ntristare,

Nici plâns. Ne va părea un vis

Viaţa traită-n supărare.



Chiar dac-avem să îndurăm

Vreun Nabal, în astă viaţă,

Domnul ne-ajută să răbdăm

Pân-o veni o dimineaţă



În care Domnul va salva

Tot ce-i de preţ în viaţa noastră;

Credinţa, dar şi dragostea

Şi vom pleca spre zare-albastră



De-om rămâne pân-la sfârşit

În credinţă şi ascultare.

Deci, dragi surori, azi vă invit

S-aveţi speranţă şi răbdare.



Mai e puţin , încă puţin

Şi se întoarce Domnul sfânt

Şi vom uita de orice chin

Ce-am îndurat pe-acest pământ.