Poezie Naomi, draga soacră-a mea

Naomi, draga soacră-a mea

cartea Rut





"Ce soacră bună am avut!"

Îşi zicea -n gând, tânăra Rut.

"Nu pot să mă despart de ea...

A fost ca şi mămica mea!



Şi mai ales, acum, de când

Am rămas văduve pe rând

Şi eu şi Orpa, dar şi ea,

Naomi, draga soacră-a mea.



Deşi lovită de durere,

Încă a mai avut putere

Să ne-ntărească şi pe noi!

Însă acum, vrea înapoi,



La ea , în Israel , să plece.

N-are nimic să o mai lege

În Madian, aici, la noi.

Şi-i chiar aşa! Când amândoi



Fiii ei dragi, aici sunt morţi,

E şi normal să nu mai poţi

Să stai într-o astfel de ţară!

Eu o-nţeleg...Cum să n-o doară?



Şi totuşi, s-a gândit la noi!

Ne-a zis să mergem înapoi,

La casa noastră fiecare

Şi Domnul să ne dea-ndurare,



Să ne găsim şi noi alt rost

Şi să uităm de tot ce-a fost.

Dar cum să uităm viaţa bună

Ce-am petrecut-o împreună?



Eu, mai ales, nu pot uita

Cât m-am apropiat de ea,

De bine, câte m-a-nvăţat

Şi cum m-a binecuvântat."



Tânăra Rut aşa gândea

Când pe Naomi o-nsoţea.

Ea se ducea, cu suflet greu

Spre ţara şi poporul său.



Venise-n vremea foametei

Cu soţul şi copiii ei.

Au vrut în Madian să stea

Atât doar: cât e vreme grea.



Dar timpul iute a zburat,

Cei doi băieţi s-au însurat

Şi-apoi mare necaz veni:

Naomi, şi fără copii,



Şi fără soţ se-ntoarce-n ţară.

Doar cu o inimă amară.

Şi gandu-acesta o doboară:

Chiar toţi cei dragi ai ei să moară?



"Îl are doar pe Dumnezeu.

Cum pot s-o părăsesc şi eu?

Nu pot, nici dac-aşa aş vrea!

Ce rost mai am în ţara mea?



Soţul meu drag, m-a părăsit,

La fel şi mama, a murit.

Şi oamenii, la noi în ţară

S-au făcut răi, din cale-afară!



De mine toţi s-au depărtat

Fiindcă, zic ei, m-am măritat

Cu un bărbat de neam semit

Şi neamul meu l-am părăsit,



Mai zic şi că le-am înnegrit

Mândria de madianit...

Şi câte rele-mi zic şi-mi fac!

Dar eu nu le răspund. Eu tac."



Orpa s-a hotărât cu greu

Să se întoarcă-n satul său,

Rut însă, tot gândind aşa,

Plecă la drum cu soacră-sa.



Mergeau puţin, se mai opreau,

Şi iarăşi se îmbrăţişau.

Când s-au oprit ultima dată,

Îi zise Rut înlăcrimată:



"Nu sta de mine să te las!

Te voi urma la orice pas!

Destinul tău, va fi şi-al meu!

L-am cunoscut pe Dumnezeu



Şi nu pot să mă mai întorc

Să mă-nchin unui idol mort,

Cum se-nchină madianiţii.

Poate, văzând israeliţii



Că te-ai întors, dar nu-ţi e bine,

Mă vor lăsa să stau cu tine

Să-ţi fiu alături când ţi-e greu.

Poporul tău, va fi şi-al meu.



Eu altceva, nu-mi mai doresc;

Doar lângă tine să trăiesc

Că vreau să îl slujesc şi eu

Pe-adevăratul Dumnezeu



Care ţi-a dat ţie putere

Şi-atât de multă mângâiere,

Că n-ai căzut în disperare

Nici în necazul cel mai mare".



Şi astfel, împreună-au mers

Înspre poporul cel ales.

De grijă Domnul le-a purtat

Şi-apoi le-a binecuvântat.



Vedeţi, surori, această vie

Şi minunată mărturie?

O soacră bună, nu e cea

Care se laudă pe ea.



Ci e aceea, care lasă

În urma ei, viaţă frumoasă

Şi despre care, nora sa,

Ori ginerele, ar putea



Să spună doar cuvinte bune.

Noi ştim că nu sunt multe-n lume

Astfel de soacre, însă ştim

Că la Hristos dacă privim



Putem şi noi fi transformate

În mame binecuvântate

Dar şi în soacre preţuite,

De gineri şi nurori iubite.



Citind această întâmplare,

Îmi pun şi eu o întrebare.

Poţi să ţi-o pui şi tu în gând:

"DAR EU, CE FEL DE SOACRĂ SUNT?"