Poezie Samson si Dalila

Samson şi Dalila



Judecători 14, 15, 16.





Samson, copilul cel vestit

De îngerul venit de sus,

A crescut mare şi voinic.

Şi-aşa cum îngerul a spus,



Brici peste cap nu i-a trecut,

Căci Domnului era-nchinat.

Dacă şi noi l-am fi văzut,

Desigur, ne-am fi minunat



De-aşa flăcău isteţ, frumos,

Dar şi viteaz cum altul nu-i.

Era şi tare credincios,

De-aceea, nici părinţii lui



N-au înţeles cum de se poate

Unui aşa grozav băiat,

Din fetele evreice, toate,

Una să nu-i fie pe plac.



În schimb, iute se-ndrăgostea

De fete dintre filisteni.

Şi-atunci, nimeni nu-l mai oprea!

Nici chiar părinţii lui bătrâni,



Ce-l sfătuiau să-şi ia nevastă

Din neamul lor, israelit.

Dar el nu vrea. Şi ce năpastă!

Mai tare s-a îndrăgostit



Întâi, de-o fată filisteană

Din Timna, o cetate rea,

Apoi de-o mândră curtezană

Şi-apoi de alta: Dalila.



De toate trei a fost trădat

Şi dat duşmanilor pe mână

Dar Dumnezeu l-a ajutat

Ca biruit, să nu rămână.



Fiind viteaz, cum alţii nu-s,

Pe filisteni s-a răzbunat.

În lan de grâne foc le-a pus.

I-a omorât, i-a dezbrăcat.



Nu-i mai stătea nimeni în cale,

Mii de duşmani a omorât

Până când, la Sorec, în vale,

Pieirea i s-a hotărât.



Avea Samson o slăbiciune:

Nu rezista între femei

Şi mai ales, când una-i spune

Că el este iubitul ei,



Ascultă şoapta mincinoasă,

Se lasă alintat de ea

Şi-aşa, Dalila cea frumoasă

Îl păcăleşte-aşa cum vrea.



Dar mai ales, c-o întrebare

Îl tot pisează ne-ncetat;

Cum are-aşa putere mare?

S-o piardă, s-ar putea vreodat'?



Şi fiindcă-l întreba întruna,

Samson îi zise într-o zi:

"Cu funii de mă legi, nu una,

Ci şapte, ude toate, aş slăbi



Şi-aş fi şi eu ca orişicare,

Aş putea fi chiar omorât".

Dalila, puse-n aplicare

Planul perfid. Şi a făcut



Aşa precum Samson îi spuse;

Cu şoapte dulci l-a alintat,

Apoi pe filisteni i-aduse.

Cu şapte funii l-au legat



Pe când dormea fără vreo frică.

Atunci, Dalila, deodat'

Trezindu-l, pe Samson îl strigă:

"Duşmanii te-au înconjurat!"



Samson se scoală şi se-ntoarse,

Iar funiile i-au căzut

Ca nişte fire de câlţi, arse!

Parcă nici nu le-ar fi avut!



Însă Dalila, supărată,

Îi reproşa: "Nu mă iubeşti!

Puterea ta e neschimbată!

Spune-mi, de ce mă păcăleşti?"



Şi-atât îl cicăli cu gura,

Încât Samson îi zise-apoi:

"Uite, eu pot să-mi pierd puterea

Dacă-s legat cu funii noi".



Cu funii noi Dalila-l leagă

Tot pe când adormit era.

Dar şi acestea se dezleagă.

Dalila iar se supăra.



Îl chinuia cu vorbe multe,

Cu stăruinţă zi de zi,

Până când sufletul i-l umple

Cu-amărăciune, şi rosti



Acum, cu inima deschisă:

"Eu Domnului sunt închinat

Şi vezi, nici barba nu-mi e rasă,

Nici părul nu mi-a fost tăiat.



Căci de mi s-ar fi tăiat părul

Şi dacă barba mi-aş fi ras,

Aş fi fost părăsit de Domnul,

Fără putere-aş fi rămas.



Dalila era fericită.

"Voi fi bogată în curând!

Vanzarea-mi va fi răsplătită",

Îşi repeta mereu în gând.



Ca o soţie mult iubită,

Pe-ai ei genunchi îl adormi,

De sine însăşi mulţumită.

Îl rase-n cap şi-l bărbieri.



Şi ca şi alte dăţi, chemase

Pe filisteni, duşmanii lui.

Când s-a trezit, Samson sperase

Că încă e al Domnului.



Şi se forţă din nou să lupte,

Dar...era om obişnuit!

Funiile nu mai putea rupe,

Căci Dumnezeu l-a părăsit!



Şi l-au legat cu lanţuri grele,

Apoi şi ochii i i-au scos!

Nu mai avea nicio putere.

L-au dus în temniţa de jos



La râşniţă să învârtească,

Fiind de toţi batjocorit.

...Dar părul a-nceput să-i crească

Iar filistenii au dorit



Să-l scoată-afară, să-i distreze,

Când la banchet s-au adunat.

L-au dus în faţă, să danseze.

Şi a dansat, dar s-a rugat



Samson, cu inima fierbinte

De asprul răzbunării dor:

"O, Dumnezeule prea-sfinte,

Chiar dac-ar fi acum să mor,



Te rog, ajută-mi, doar o dată

Mai dă-mi puterea ce-am avut

Şi mă voi răzbuna de-odată

Pentru-ai mei ochi, ce i-am pierdut!"



Domnul i-a dat atunci putere.

De sus din cer, l-a ascultat.

Şi cum stătea el, în tăcere,

De stâlpii casei rezemat,



Unde erau strânşi toţi duşmanii,

A tras de stâlpi, când s-a plecat

Şi-a zis:"Să mor cu filistenii!"

Şi casa toată-a dărâmat.



Şi a murit Samson. Dar mare

A fost izbânda ce-a avut

Pentru că-n crunta-i răzbunare

Mai mulţi duşmani a omorât



Decât în timpul tinereţii.

Şi astfel, el şi-a împlinit

Cu prisosinţă rostul vieţii,

Precum fusese hărăzit.



Dalile sunt şi azi în lume

Şi-acelaşi lucru fac mereu

Chiar dacă poartă alte nume.

Pe cei predaţi lui Dumnezeu



Îi tot atrag cu vorbe multe

Şi pe genunchi îi leagănă,

Menirea sfântă să şi-o uite,

De Domnu-apoi se leapădă.



Şi sunt şi azi Samsoni puternici

Ce s-au predat lui Dumnezeu.

Pot trece peste multe piedici,

Doar într-un lucru cad mereu;



Când vreo Dalilă îi alintă

Şi le şopteşte vorbe dulci,

Uită promisiunea sfântă

Şi-adorm profund. Însă atunci,



Vin şi duşmanii-o mulţime,

Chiar dacă altfel se numesc,

Ei stau la pândă cu cruzime

Şi pe Samsoni îi urmăresc.



Sunt filisteni: porniri urâte,

Păcate grele, rele mari.

Trebuie toate omorâte,

Că pentru suflet, sunt duşmani



Ce pot orbi privirea clară,

Cu lanţuri grele pot lega

Şi pot să te arunce-afară,

În închisoarea cea mai grea



De unde nu mai e scăpare.

Învârţi la râşniţă mereu!

Nu mai ai binecuvântare,

Că rob ajungi, al celui rău!



Şi nu poţi şti, de mai ai harul

Ce l-a avut Samson din nou

Să-ţi mai asculte ruga Domnul,

Să scapi de lanţul celui rău.



O, tineri dragi, cuprinşi în harul

Şi bunătatea Domnului,

El vrea ca dintre voi, niciunul

Să nu uite chemarea Lui!