Poezie Isus (5)

Isus





Pe drumuri prăfuite, către cetăţi şi sate,

Pe jos, cu ucenicii, Isus trudit străbate.

Arşiţa-l chinuieşte, foamea şi setea-i grea,

De ce-o pribegi, oare? Care-i solia Sa?

Şi slava Lui din ceruri, de ce-o fi părăsit?

Pe-acest pământ de ură, oare de ce-a venit?



Poate că vrea să şadă cu întelepţi la sfat

Sau vrea ca să cunoască vre-un mare împărat?

O, nu! Nu caută mândria, nici slava celor mari!

Săracii-i sunt prieteni, iar ucenici, pescari.

El înviază morţii, El vindecă bolnavi,

Mângâie pe cei singuri, e sprijin celor slabi.



Dar poate vrea mărirea să caute, puterea?

O, nu, El om al suferinţei e, ştie ce e durerea.

Şi nici măcar nu are un loc de adăpost!

Grădina Ghetsimani loc de rugă i-a fost.

El nu ridică glasul, în nimeni nu loveşte,

Doar vindecă şi iartă şi pe vrăjmaşi iubeşte.



Atunci, care-i e scopul? De ce-a venit la noi?

Am înţeles acuma: să scoată din noroi,

Din ură, din durere, din negrele păcate

Pe mine şi pe tine, pentru că doar El poate!

De-aceea, împreună, haideţi să-i mulţumim

Şi viaţa noastră-ntreagă, deplin să-i dăruim!