Poezie Înspre o mlaștină uitată

Înspre o mlaștină uitată

Într-o zi pașii m-au dus...

M-am oprit lângă o baltă

Și pe gânduri am fost pus

Căci vedeam acolo-n apă

Un cer luminos, ascuns.

Din cer părea că se-adapă

Specii multe, greu de spus

Ce e clar că niciodată

Nu vor ști să caute în sus,

Spre lumina ce se-arată

De cu zori, până-n apus.

Nici nu vor dori vreodată

Cerul, fiindcă n-au dedus

Că-i pe-o treaptă mai înaltă.

Și privind așa, am ajuns

Să îmi văd și chipu-n baltă...

Atunci, aminte mi-am adus

De ființa mea îngropată

Într-un noroi ce m-a distrus

Și de Mâna Minunată

Care din noroi m-a smuls

Și m-a așezat pe-o treaptă

În Lumină făr`de apus

Pentru veșnicia toată...

Fii slăvit Tu în veci, Isus!



Zaragoza 08/10/2012

de Ioan Hapca (Ionică)