Poezie Înălţare prin coborâre

De vrei piscuri însorite să le cucereşti în viaţă

Întâi valea cea adâncă dobândeşte-o-n dimineaţă.



Iar ca să ajungi la valea plină-n ceţuri şi în şoapte

Ţine-o stea în mâna stângă calea ta ca să ţi-o poarte.



Dar cum aştri mulţi la sine cum ne-ademenesc vedem,

Ia pe cea mai luminoasă – steaua de la Betleem.



Nu gândi că coborâşul e ceva uşor şi lin,

De primejdii şi durere ca urcuşurile-i plin.



Când cobori, pune piciorul, socotindu-l ce şi cum,

Căci năpârci te-aştept în cale să te-ntoarcă de la drum.



Fără şovăială-un lucru trebuie precis al şti:

Fără valea-ntunecată nici un pisc nu-ai cuceri.



Deci scoboară-te cu steaua mai la fund şi mai la fund

Unde umbre vagi şi hâtre existența lor n-ascund.



Luminează-le şi ochii larg deschide-i fără frică –

Doar aşa se pierde umbra şi mai mare, şi mai mică.



Nu lăsa nici una-n urmă, căci atunci când te-i opri,

Ca şi linxul, ele-n spate, nemiloase ţi-or sări.



Iar când calea ţi-a răzbate până-n fundul de abis

Ţi-i găsi sufletu-acolo prins în mrejele de vis.



Scutură-l din amorţire, scoate-l din păianjeniş,

Lecuieşte-l cu lumina şi de-a drept, şi-n curmeziş.



Cât nu te-a durea de tare smulge-i orice vâsc din trup,

Cu alifie din raze vindecă-l neîntrerupt.



Şi vede-vei cum din zloată vierme unde a zăcut,

Într-o pasăre măiastră-n ochii tăi s-a prefăcut.



Ce aripile-a întinde spre lărgimile cereşti,

Tu vei alerga din urmă-i pe o culme s-o găseşti...



***



Pentru coborâre, însă, ani şi ani ţi-or trebui,

De-asta mulţi pornesc de-odată piscurile-a cuceri.



Ca să fie el întâiul, să se vadă el mai sus,

Căci acolo, cum socoate, îl va aştepta Isus.



Se greşeşte-amarnic bietul când spre vârfuri s-a urca –

Cât i-i sufletul în umbră, noaptea-n sine va păstra.



Şi măcar că piscuri multe cuceri el o să spună –

Nu îl crede: ce e beznă ori e crimă, ori minciună.