Poezie Mama buna, Iochebed

Mama bună, Iochebed

Exod 2



"Ce timpuri minunate-au fost,

Când viaţa parc-avea alt rost!

Femeile erau cinstite,

Apreciate, ocrotite.



Atunci când fii li se năşteau,

Bărbaţii mai mult le iubeau!

Acum, eşti binecuvântată

Doar dac-aduci pe lume-o fată.



Altfel, mai bine-ai fi murit!

Că Faraon a poruncit

Ca orice băieţel evreu

Să fie aruncat în râu,



Să piară neamul evreiesc.

Dar oare, de ce ne urăsc?

Bunicii spun că altă dată

Trăiau o viaţă minunată.



Iosif era guvernator

Iar ceilalţi, oameni din popor,

Trăiau în linişte şi pace

Şi nici nu prea aveau de-a face



Cu egiptenii cei păgâni.

Acuma, ei ne sunt stăpâni,

Că libertatea ne-a fost luată

Şi-acum, cu viaţa noastră, toată



Suntem doar la cheremul lor

Chiar dacă suntem un popor

Aşa de însemnat şi mare,

Suntem doar robi, fără scăpare.



Ne-a uitat oare Dumnezeu,

De suferim aşa de greu?

Parc-am fi robi de-o veşnicie!

O, Doamne, până când să fie



Robia aspră peste noi?

Iehova, du-ne înapoi,

În ţara binecuvântată,

De unde am plecat odată!



E-atata jale-acum şi plâns

De starea-n care am ajuns!

Măcar credinţa de-ar rămâne!

Am mai spera la vremuri bune..."



Cu lacrimi ce-i curgeau şuvoi

Şi suflet greu, ca un pietroi,

Aşa plângea, nefericită

O tânără israelită



Din seminţia de leviţi.

Erau şi ei, cu toţi robiţi.

Soţul ei se numea Amram

Şi se trăgea din Avraam,



Iar Iochebed se numea ea.

Nu contenea a se ruga

Gândind: cum să se furişeze

Copilul să şi-l alăpteze?



C-avea un copilaş micuţ

Atât de bun şi de drăguţ!

Şi-l ascunsese-ntr-o copaie,

Departe,-n şirile de paie



Care fuseseră aduse

Tot de evrei, să fie puse

În cărămizi, pentru zidit,

Căci Faraon a poruncit



Ca toţi evreii să muncească

Greu şi să construiască

Cetăţi şi piramide grele,

Care să dăinuie prin ere.



Iar Iochebed se căina

Şi nu putea deloc scapa

De-al egipteanului harapnic,

S-ajungă la copil mai grabnic.



O, Doamne, cât va mai putea

Să îl mai ţină lângă ea?

Decât micuţul ei să piară,

Mai bine, ea însăşi să moară!



În Nil să-l vadă innecat??!!

O, câte mame au ţipat

Şi s-au zbătut să nu-i dea morţii!

Dar în zadar, sunt morţi cu toţii!



Bietele mame, şi-acum plâng

Şi mâinile la piept îşi strâng,

Şi apoi râd, ca fericite

Dar minţile li-s rătăcite!



În Nil?!..Dar ce s-ar întâmpla

Dacă ea singură-ar lăsa

Copilul drag, la Nil, pe apă?

Acolo nimeni nu-l atacă!



Nici nu-l vor auzi plângând

Isprăvniceii, atunci când

Va plânge, până îl hrăneşte.

Vor crede că-i un coş de peşte!



Un coş??!! Ce gând venit de sus!

Aşa făcu. Pe prunc l-a pus

Chiar într-un coş, ce-l împletise,

Pe care bine îl lipise



Cu smoală şi apoi cu lut.

Ce legănuţ bun i-a făcut!

În el, scutece moi îi puse

Şi printre trestii îl ascunse.



Apoi plecă în mare zor

La locul ei, între popor

Ca nu cumva să o zărească

Slujbaşii şi s-o urmărească.



Doamne,-ar fi fost vai de copil!

Aşa, se legăna pe Nil...

Avea şi umbră, şi răcoare,

Nimica nu părea că-l doare.



Ba, parc-a şi zâmbit cel mic

Când ea îi dete un pupic

Şi-i zise: "Te binecuvânte

Domnul, nimic să nu se-ntâmple!



Să fii păzit de mâna Lui

Şi de puterea Domnului!

Doar El mai poate să lucreze

Şi-n mila Sa, să te salveze!"



Dar ca să fie sigură,

Pe fiica cea mare-o lăsă

Pe malul Nilului, să ştie

Cu copilaşul ce-o să fie.



Maria, c-aşa se numea

Fata, întreaga zi stătea

Pe mal, păzind cu strajnicie

Micuţului, bine să-i fie.



Şi iată că într-un târziu,

Ea observă venind spre râu

Mai multe fete-n straie albe;

Veneau la râu, ca să se scalde.



Era alai împărătesc,

Căci fete multe-o însoţesc

Pe a Egiptului prinţesă.

Iar ei, din papură cea densă,



I s-a părut c-a auzit

Un glas. Fetele s-au grăbit

Şi ce să vezi?! Din trestii-nalte,

Pe care le-au dat într-o parte,



Au scos un coşuleţ micuţ.

Şi-n el, plângea un copiluţ.

"Ce prunc frumos!Al meu să fie!"

Zise prinţesa cu tărie.



"Probabil e-un copil evreu...

Dar nu-i nimic, o să-l cresc eu!

Să mă mărit, tatei nu-i place,

Dar un nepot... N-are ce-i face!



Îl iau cu mine la palat

Şi va ajunge-un învăţat,

Că-l dau la şcoala cea mai 'naltă!

Tot ce-şi doreşte o să poată



Să facă. Dar oare, eu o să găsesc

O doică bună, ca să-l cresc?"

Atunci, din păpuriş apare

Şi o fetiţă, nu prea mare.



"O doică bună?"-zise ea.

"Poate să fie mama mea!

Dacă doriţi, o chem îndată!"

Şi o chemă, isteaţa fată.



Pruncul crescu mare, frumos

Şi a rămas chiar credincios

Poporului de robi, evreu,

Temându-se de Dumnezeu



Căci mama Iochebed i-a spus

Că-i fiul ei, şi că l-a dus

La râu, doar ca să-l ocrotească.

Iar la palat, l-au dus să-l crească.



Credinţa mamei l-a salvat

Şi a fost binecuvântat.

El a ajuns un prooroc mare.

Prin el, a dat eliberare



Cum promisese, Dumnezeu,

Întregului popor evreu.

De-aceea, mamelor creştine,

Să ştiţi, că prin credinţă vine



Salvarea pentru-ai voştri fii!

Căci Dumnezeu îi va păzi.

În ciuda oricăror probleme,

Inima voastră să îl cheme



Pe Dumnezeu, la orice pas.

La bine, dar şi la necaz.

Că Dumnezeu dă biruinţă

Celor ce stăruie-n credinţă.



Şi-n dragoste, sperând mereu,

Pot birui tot ce e rău.

Vor izbuti, cele ce cred

Ca mama bună, Iochebed.