Poezie necazul

Necazul, m-a apropiat de Tine

Şi m-a-nvăţat ca să mă rog,

Căci viaţa mea mi-a fost clădită pe ruine

Şi am trăit mereu ca un olog.



Când viaţa mea era în desfătare

Eu nu vroiam să ştiu de-al Tău cuvânt

Şi mă afundam mereu tot în pierzare

Să mă întorc spre Tine, n-aveam gând.



Iar Tu, cu a Ta Înţelepciune

Mi-ai biruit orgoliul ce mă stăpânea

Şi m-ai trezit să-mi văd nelegiuirea

Şi viaţa mea murdară, în care petreceam.



Necazul m-a-nvăţat să ard în rugăciune

Să simt dulceaţa Tainelor Cereşti,

Să spun la toţi, cât m-Ai iubit pe mine

Şi cât de fericit mă simt, că mă iubeşti!



Să spun la toţi, ce mare bunătate

Mi-Ai dăruit, când am simţit necazul,

Cu-a Ta iubire m-ai acoperit

Şi a Ta Mână Sfântă mi-A spălat obrazul.



De o ruşine mare, ce mă-nconjura

Spălata-i a mea faţă, cu a Ta iubire,

Şi tot trecutul meu murdar

Mi l-ai spălat, şi m-ai apropiat de Tine.



Necazul m-a-nvăţat ce e iubirea

Şi mila celor ce mă înconjurau,

Să văd că sunt neputincios cu firea

Şi am nevoie de iubirea lor.



Necazul m-a-nvăţat ce e iertarea,

Ce trebuie mereu s-o dăruiesc,

Să nu fiu stăpânit de gând de răzbunare,

Pe toţi din jurul meu, mereu să îi iubesc!