Poezie Rugăciunea Duhului

În înserările târzii

Văzduhuri violete

Spală cuvintele pustii

Ce-ar vrea să mă îmbete.



Că-n piept gingaşe glăsuiesc

Doar notele senine

Care în inimă trezesc

O rugă spre lumine.



În zvâcnet moale de cocor

Rupând lanţuri de lume

Se smulge ea clocotitor

Din stare şi din nume.



Blândă ca proaspătul miros

Îndată după ploaie

Purcede-n sus lăsând un jos

Năvalnică văpaie.



Neînşirându-se precis

În fraze de tămâie

Mai sus de dor, mai peste vis

Şi orice bucurie,



În zborul ei e-aşa avânt

Amurgul că despică,

Tot greul meu de pe pământ

Din urmă-i se ridică.



Parcă-nţeleg – ruga s-a dus

Pe drumuri neştiute,

Ci sufletu-mi aleargă-n sus

Cu dânsa pe-ntrecute.



Pierzând a-nfricoşării frâu

În infinit s-avântă,

Iar firea ca un spic de grâu

Se clatină uimită.