Poezie Turnul Babel (2)

Turnul Babel



După trecerea potopului când lumea s-a înmulţit

Toţi vorbeau aceeaşi limbă, pe pământul rennoit,

Şi ca nu cumva să vină, un alt potop pe pământ

Şi din nou să-i nimicească, împotriva Celui Sfânt,

Oamenii uniţi s-au strâns, şi-mpreună au plănuit,



Ca să-şi facă o cetate, cu-n turn înalt pân-la cer

Unde, au gândit că stând, de ape ei nu mai pier;

Dacă turnul pân-la nori, ei are să-l construiască

Vor putea şi taina lor, cercetând-o s-o cunoască,

Şi vor putea să-nţeleagă, chiar al norilor mister.



Însă Acel care veghează, Dumnezeu al îndurării

A privit spre ei cu milă, şi chiar în timpul lucrării,

Când turnul îl înălţase, către nori sporind mereu

Pe loc vorba le-a încurcat, şi lucrul instantaneu

S-a oprit, nemaiputând, să dea curs... orientării.



Ziua a fost hotărâtoare, când limba s-a încurcat,

Fiecare-n a lui limbă, s-a strâns şi s-a regrupat

Şi-au pornit în căutarea, unor aşezări mai bune,

Să-şi zidească împărăţii, s-aibă faimă şi renume,

Şi în starea lor firească, de Domnul s-au lepădat.



Astfel, pe faţa pământului, cu toţi s-au răspândit

Şi-au format naţiuni mari, după limba ce-au vorbit,

Rămânând în amintire, turnul Babel, ca poveste,

Despre care peste veacuri, de el ni se povesteşte

C-a fost punctul decisiv, când lumea s-a împărţit.



Flavius Laurian Duverna

21 noiembrie 2011