Poezie Noe şi Potopul

Noe şi Potopul



Şi, după şaisprezece secole şi jumătate

De când omu-a fost adus la existenţă,

Prin păcătuirea zilnică era plin de răutate,

Şi orice corp, pornirile le-avea stricate,

Căci pământul tot, era plin de violenţă.



Când Dumnezeu cel creator l-a cercetat

Ca să-i vadă starea, în care el decăzuse,

Un singur om, în mii de milioane a aflat,

Noe, care curat se străduia, faţă de păcat

Să se menţină, şi planul Său El Îi exspuse.



Să facă o corabie, aşa, cum i se va arăta

Ca să-şi poată salva viaţa, de la nimicire,

Căci un potop cumplit de apă va-nneca

Prin ploaia mare, ce din ceruri va cădea

Ca o pedeapsă, peste întreaga omenire.



Dup-o sută douăzeci de ani de predicare,

După ce-n corabie toate vietăţile-au intrat,

În râsul şi-n batjocorirea, fără neruşinare

A celor care nu voiau să ştie de pierzare,

Au intrat şi Noe cu familia şi uşa s-a-ncuiat.



Şi dacă Domnu-a-ngăduit c-a lui credinţă

La probă, să fie pusă cercării-n aşteptare,

După şapte zile de insulte şi de umilinţă

Din partea oamenilor cu multă stăruinţă,

Au apărut pe cer, semnele-nfricoşătoare.



Erau munţii de nori negri şi-ameninţători

Care treceau pe cer în fulgere îngrozitoare,

Ce-n tunete şi trăznete îţi produceau fiori

Că tot ce-a spus Noe, în anii săi pregătitori,

Se va-mplini-n deznodământul de-nnecare.



Şi-ntr-adevăr, au îceput să cadă pe pământ

Stropi de ploaie, cum nu fusese niciodată,

Se împlinea, vestirea anunţată prin Cuvânt

De Noe, care, la glasul străjerului cel sfânt

Spunea că omenirea, va fi-n apă înnecată.



Instantaneu, s-au dechis stăvilarele cerului

Şi ploaia a-nceput să cadă-n cantitate mare,

Şi-ndată, fluid s-au rupt izvoarele Adâncului

Ţâşnind în sus, din crăpăturile pământului,

Aducând asupra lumii, pieirea nimicitoare.



Şi timp de patruzeci de zile, a tot plouat,

Şi patruzeci de nopţi, fără-a avea stagnare

Şi corabia lui Noe, tot mai sus s-a ridicat

Plutind pe-a valurilor ape, care s-au-nălţat

Mai sus de orice munţi, lipsiţi de apărare.



Cu cincisprezece coţi, de-asupra s-au-nălţat

Apele, peste toţi munţii care i-au acoperit,

Şi a pierit orice fiinţă, de pe pământul uscat

Tot ce răsuflare-avea, pân-la omul cel creat,

Astfel, a venit potopul, şi-apele l-au curăţit.



Flavius Laurian Duverna

20 noiembrie 2011