Poezie Marea desprindere

Marea desprindere





Ca frunzele ce cresc în pom,

Şi-ncolţesc în ram sub Soare,

Aşa-i cu fiecare om,

Ce se naşte-n lumea asta mare.



Primăvara, se bucură de tinereţe

Îmbrăcaţi în verde crud molipsitor,

Şi uită că pân’ la bătrâneţe...

Mai sunt vânturi ce roiesc în jurul lor.



Vara...se crede tare şi-n putere

În stare ca să-nfrunte orişice intemperie,

Însă nu ştie că la cea mai mică adiere,

Poa’ să fie smuls pentru vecie.



Toamna, brusc devine gânditor

Melancolic şi gălbui la faţă...

Realizând că-i trecător,

Şi pelerin prin viaţă.



Căci ce e omul ca să fie băgat în seamă,

Şi fiii lui ca să-l iubească?

Măcar că e ca foşnetul într-o târzie toamnă,

Dumnezeu mai caută să-l mântuiască!



Însă fericit e omul care,

Îşi trage seva din Hristos Isus,

Fiindcă-n ziua de plecare...

Se va desprinde ca să cadă-n ceruri sus.





~Amin~