Poezie Psalmul 121

Cu ochii spre munţii semeţi

Cu piscuri înalte şi plini de nămeţi

Mă-ntreb ne-ncetat, cât cuprind eu cu dorul:

“Oare de unde-mi va veni ajutorul?”



Eu ştiu că vine în grabă, pe aripi de vânt,

De la Domnul, care-a creat şi cer şi pământ.

Da, piciorul meu în veci nu se va clătina,

El nu va-ngădui, mă va păzi şi nu va dormita.



E viu şi-n veci nu doarme

Cel ce păzeşte pe Israel,

E păzitorul nostru: al meu şi-al tău, doar El,

Pe mâna ta cea dreaptă, e umbră minunată,

Nici soarele în ziua călduroasă,

Nici luna, a stelelor crăiasă,

Nu vor ajunge să te ardă, vreodată.



De orice rău vei fi păzit

Şi dimineaţa şi-n asfi nţit

Şi sufletul ţi-e-n palma Lui,

E bine ocrotit în mâna Tatălui.



Când pleci, oriunde, Domnul e cu tine

Şi la venire pe braţul Său puternic El te ţine,

Din clipa-ceasta scursă-ncet

Şi până-n veacul ce-l vei strânge-al tău piept!