Poezie Un biet trecător...

"Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână. Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte. "(Psalmul 103:13-16)



Pe cărarea timpului,

Au încolţit frunzele iubirii,

Petale au căzut pe rând,

Aşternându-se covor,

Sub picioarele mele

Obosite.



Şi mireasma dragostei,

Foc arzând printre anotimpuri,

Încă mai mocneşte în noapte,

Purtând cu ea dorurile

Şi renunţările-mi

De-o viaţă.



Cu fiecare amurg,

Simt că mai am atât de puţin,

Ştiu că născându-mă aici,

Am ales să mă sting

Şi aştept la răscruce

De vânturi.



Sub aripi albastre de cer,

Mă ascund ca un prunc şi aştept...

Mirosul reavăn de pământ

Şi frunze uitate de timp,

Îmi amintesc că eu,

Sunt ţărână.



Un grăunte stingher,

Sub brazda hotarului vieţii

Voi fi curând, sau poate,

Un drumeag ce suspină,

Sub tălpile călătorilor

Grăbiţi.



Doar aici pe pământ,

Sunt un biet trecător, sunt nimic,

O brazdă ce-ascunde în ea,

Imaginea bobului sacru,

O aripă franta, ce-şi doreşte

Iar zborul.



13/11/11, Barcelona