Poezie An dupa an, a asteptat

An după an a aşteptat

Ceva ca să se-ntîmple

Din viaţa ei de altădat`

Ce s-a scurs aşa de iute.



În multe ea s-a încrezut

Sperând că este bine

Nu s-a temut şi n-a ştiut

De răul care vine.



Când tânără, fiind , a vrut

Iubirea s-o găsească

Doar promisiune a primit

În viaţa pământească.



S-a agaţat de visul ei

Clădindu-şi o speranţă

N-a renunţat în nici un fel

Crezând în noua şansă.



Acum stă tristă şi priveşte

Prin geamul din odaie

Cum totu-n jur se vestejeşte

Natura e-n mişcare.



O frunză cade la pământ,

Iar alta o urmează

Şi tot aşa toate pe rând

Îşi pierd a lor culoare.

Cu ochii-n lacrimi a cedat

Să mai creadă în iubire

Nimic n-a fost adevărat

Ci numai amăgire.



Și iarăși seara s-a lăsat

Cu liniştea-i profundă

Tot satul era cufundat

În bezna cea nocturnă.



Ce singură ea se simţea

În casa aceea mare

Şi încă o noapte mai trecea

Fără de alinare.



Doar o cântare răsuna

În liniştea de seară

Ce tot mereu o auzea

Din casa de la moară.



De câte ori ea asculta

Cântările acelea

Ceva ciudat se petrecea

Parc-o lăsa durerea.



Căci ei cant-au despre-un “Isus”,

Acel din răstignire

Şi laudau mereu nespus

A Lui mare iubire.



“Iubire?”-“Ah”, şi un fior,

A străbătut-o-n dată

O cât de mult şi cu cât dor

Prin lume-a căutat-o.



Dar ei cântau şi tot cântau

Cântarea minunată

Şi-acele versuri răsunau

Mai mult ca niciodată.



Acele versuri cu „Isus“,

Care-au produs minunea

Iubirea-n inim-a pătruns

Redându-i fericirea.



C-aceasta e iubirea Lui

Iubirea adevărată

De n-ai primit-o pân-acum

Nu poţi iubi vreodată.



An după an a aşteptat

Ceva ca să se-ntîmple

Şi-ntr-adevăr s-a întâmplat

Prin versul unui cântec.



Şi ea îi cântă Lui “Isus”

Acum cu bucurie

Căci doar prin El, a cunoscut

Cu-adevărat: IUBIRE!