Poezie Prietenul Meu

Prietenul meu



Prietene, eu stau acum la judecată

Şi simt că tu ai fi de vină oarecum

Căci pe pământ aici am petrecut

Dar calea nu mi-ai arătat-o niciodată.



Tu L-ai ştiut pe Domnul Cel în adevăr şi slavă

Dar niciodată nu mi-ai povestit

Ştiinţa mea a fost deci foarte slabă

Puteai să mă îndrepţi la El, dar n-ai catadicsit.



Deşi trăit-am împreună pe pământ

De naşterea din nou nicicând nu îmi vorbeai

Şi condamnat azi pe vecie sunt

Îmi amintesc că despre El nu discutai.



Atâtea lucruri ani la rând mi-ai spus

Iar eu prieten te-am considerat

Dar văd acum, când este prea târziu

De calea mea pierdută nu m-ai avertizat.



Ziua umblam şi noaptea noi vorbeam

Lumina totuşi nu mi-ai arătat

În viaţă m-ai lăsat, deşi muream

Aşa încât iertare nu am căpătat.



Erai al meu prieten pe pământ

Când mă-ncredeam în tine-n toate

Dar azi, văzând destinul meu cel frânt

Al meu prieten să fi fost, se poate?