Poezie Sclipire

Sunt ochiul Tău ce plânge că îl doare

adânca noapte-a negrului pământ.

Ĩn colţuri reci lumina-ncet dispare

c-o muşcă întunericul cel crunt.







Bezmetici zboară lilieci în noapte,

păsări sihastre fâlfâie-n eter.

Se-aude glas amarnic de departe,

sfâşietor şi rugător la cer.







Departe-i cerul de pământ acuma;

îndepărtarea-i drum înspre apus.

Ca marea ce-şi unduie spuma

aşa-i distanţa dintre “jos” şi “sus”.







Şi plâng cu mine clipele din noapte

ora târzie-a timpului prezent.

Iar rugile mi se destramă-n şoapte

cu zgomot surd, tremurător şi lent.







Degeaba plâng, degeaba gem în mine

şi mă frământ ca valul de mărgean

că n-am să pot schimba răul în bine,

nici a întoarce sufletul tiran.







Eu sunt prea mic şi fără de putere

si ne’nsemnată este truda mea.

Ce pot să fac e să fiu o sclipire

din binecuvântată slava Ta.