Poezie Tu n-ai știut?...

Ce n-ai dorit Tu, Doamne, niciodată,

A fost să fi o Ființă-ndepărtată,

Să-ți ți iubirea pe vecie ferecată

Iar nici un glas nicicând să-Ți strige: "Tată!".



Și n-ai dorit pe Căile Lactee,

Să fi rătăcitor pe un drum de stele,

Ducându-ți singur în etern nemărginirea

Și nici un vis s-atingă nesfârșirea.

...............................................



Iar într-o zi pe mal de ape limpezi,

În susurul divin de voci de aur,

Creat a fost un fiu din lut și spirit,

Întruchiparea frumuseții din Tezaur.



Dar n-ai văzut prin negurile vremii

Cum regele încoronat de Tine,

Din spini iți va crea coroana lumii,

Țesută din durere și suspine?



Și n-ai știut când dăltuiai argile,

Sculptând o ființă făr' asemuire,

Că într-o zi în palmele divine,

Sculpta-va el piroane de rugine?



Si n-ai văzut oglinda lustruită

Ce chipu-Ți strălucea-n desăvârșire,

În noaptea mohorâtă, 'ntunecată,

Își va dori a firii reflectare?



Ce nebunie zămisli minciuna!

Căci o oglindă poate să arate,

Un univers de-l pui întruna...

Dar nu pe sine, eul să-și arate!



Și n-ai văzut ce cioburi fi-va ființa

Ce caută să-și fie crez și țintă,

Iubirea sau nădejdea ori credința,

Lăsându-le în urmă ca pe o zdreanță?



Dar totuși Tu, oglinzii sfărâmate,

Fărâmele ce se pierdură-n lume,

Le-ai căutat ca să le-aduni în palme,

Să-i dai un sens ș-apoi un nume...



Tu ai văzut!...dar Ți-ai știut iubirea,

Privind și clipa și eternitatea

Și n-ai dorit să-nvingă disperarea,

La Cruce-ai biruit atuncea moartea!



Cu mâinile străpunse de iubire,

Ai modelat din nou, dar nu în luturi...

Ai pus în om nu doar o reflectare,

Ci Viață, căci Te-ai pus pe Tine insuți!