Poezie Lumină sau Cortină

Mi-e sufletu-ntristat Părinte...

Şi-atât de obosit mă simt,

Şi nu găsesc acum cuvinte

Să-ţi spun ce-n inima-mi fierbinte

Se cuibăreşte neştiind...



Iar viaţa?... Mi-a ajuns rutina

Ce cu sfinţenie-o păzesc.

Dar am lăsat încet cortina

S-acopere puţin lumina --

Că e prea dură... şi orbesc.



În prima zi -- un centimetru

Din lumina am tăiat

Şi m-am gândit că că al Tău metru

N-o să-ţi arate. Şi ca Petru

Credeam că pot sta nentinat.



Şi a trecut o săptămâna

Şi diferenţa am uitat

Dintre lumina cea deplină

Şi centimetrul de cortină.

Iar viaţa -- cursul şi-a urmat.



Îngrijorări la orizont au apărut...

Şi mi-am făcut din nou orarul

Să văd: Ce trebuie făcut?

Din care lucru fac prea mult?

Şi unde trebuie pus hotarul?



Prea multe-n viaţa mea făceam

Şi toate îmi cereau jertfire,

La planul meu mă întorceam...

Decizii grabnic le luam

Fără să-Ţi cer călăuzire.



Şi astfel zi de zi la rând

Am coborât încet cortina:

Să nu-l mai văd pe cel flămând,

Să nu-l mângâi pe cel plângând, --

Prea orbitoare e lumina...



Aşa, în altă zi, din nou

Puţin penumbra am mărit,

Tăind puţin şi din tablou,

Mascând puşin şi din ecou

Încet... lumina-năbuşind.



Dar m-am trezit în întuneric

Cu nici o formă-n jurul meu,

Iar glasul Tău, cândva puternic,

Care suna atunci cucernic,

Abia de-l mai aud şi eu.



Nu pot să văd nimic. Şi-n toate

Doar eul meu îl regăsesc.

Aş vrea să-l văd pe Cel ce poate,

Dar tot ce văd acum -- e noapte

Şi tot ce-ncerc -- nu reuşesc.



O frate drag, când vezi lumina

Ce parc-ar vrea să te orbească,

Tu -- nici să nu atingi cortina,

Că-n ea, mascată, e ruina

Care a-nceput să te pândească.



Iar dacă în lumina mare

Tu prea murdar te vezi acum,

În Dumnezeu e îndurare,

Şi El aduce împăcare...

Dacă îi dai al vieţii scrum.



Lumina are acum menirea

Cărarea ca să-ţi lumineze.

Tu să-ţi îndeplineşti slujirea,

Să laşi rutina ta şi firea

Şi Domnu-n har să te păstreze.